Curtea e plină de copii. Ghiozdane colorate, uniforme apretate, flori care miros a început. Dar sub stratul de fotografii și zâmbete, adevărul pulsează crud: nu toți copiii intră în școală de pe aceeași treaptă.
Unii pășesc cu spatele drept, protejați de numele părinților, de telefoanele date la timp, de locurile aranjate în clasele „bune”. Intră liniștiți, cu viitorul netezit înainte să fi învățat literele.
Alții calcă ezitant. Își trag de mână ghiozdane ieftine, privesc în jur cu ochi mari, străini de siguranța celorlalți. Intră în clasă cu un gol pe care nu au cu ce să-l umple.
Prima lecție nu e alfabetul. Prima lecție e nedreptatea. Unii învață că au dreptul să ceară, alții că trebuie să tacă. Unii încep cu promisiuni, alții cu rușinea.
Fotografia de început minte. Nu arată părinții care au apăsat butoane, care au rezolvat. Nu arată copiii care nu au avut bani de haine noi sau de flori. Poza fixează doar o clipă, dar ascunde diferențe adânci, imposibil de șters.
Clopoțelul sună. Pentru unii, e chemarea spre un drum sigur. Pentru alții, e primul semnal că drumul lor va fi mai lung, mai greu, mai obositor.
Școala ar fi trebuit să fie locul unde toți pornesc de la zero. Dar realitatea e alta: prima zi nu e un început egal, ci prima confirmare că lumea e împărțită în privilegiați și uitați.
Și nimic nu doare mai tare decât să vezi cum inegalitatea se învață înainte de orice lecție.
