Sari la conținut

Povestea pantalonilor urâți sau cum niciodată nu e prea târziu să-i spui unui copil că-ți pare rău

Nu mai știu dacă era toamnă sau primăvară, dar știu sigur că era o zi frumoasă, cu soare. Aveam undeva pe la 6-7 ani. Mama venise, împreună cu frate-miu mai mic, la bunici, unde eu stăteam de la vârsta de 6 luni. Nu știu ce ocazie specială era, dar mergeam să facem poze la fotograful din oraș. Era unul singur și, cum bunicii stăteau la sat, am mers până-n oraș special pentru asta.

Pentru că venise de acasă, împreună cu mama, frate-miu avea cu el haine frumoase, aduse special. Cum am zis, eu stăteam de mult timp la țară, iar hainele mele erau cele rămase de la verii mai mari. Pentru mine, asta era doar o dovadă în plus că nimănui nu-i pasă de soarta mea. I-am spus mamei că nu am cu ce să mă îmbrac și eu frumos, ea mi-a zis să iau ce am. Tot ce aveam erau niște pantaloni vechi pe care eu îi consideram tare urâți. Mi-i amintesc și acum: erau niște pantaloni tricotați, albi – un alb îngălbenit de vreme- drepți, destul de largi în jurul gleznei, cu două dungi roșii în partea de jos. Pantaloni care, colac peste pupăză, mai aveau și o mică pată pe ei.

(...)

Citește mai mult pe fricidemamici.ro

Sursa foto

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!