Albert, puiul meu mare, are 11 ani. În aprilie împlinește 12. Îmi spunea, zilele trecute: “Vezi că sunt aproape adolescent și nu-i ușor să stai în casă cu adolescenți: sunt mai mereu morocănoși și își urăsc părinții”. Ne-a pufnit râsul pe amândoi. L-am îmbrățișat. Nu mai miroase a lapte de mamă, nu mai are obrăjori bucălați și piciorușe bune de devorat, ca surioara lui de 7 luni. Nu mai are inocența frățiorului de 5 ani sau disponibilitatea lui Aris de a-mi oferi pupici și de a-mi spune că sunt cea mai frumoasă și mai iubită și mai drăgălașă din lume. Dar puiul meu mare are atâtea altele care îmi bucură sufletul acum.
(...)