În București, prima ninsoare serioasă produce același efect în fiecare an: orașul se oprește puțin, iar dealurile din parcuri devin, pentru câteva zile, locuri de joacă intensă. Săniușul rămâne una dintre puținele experiențe autentice de iarnă pe care copiii le pot avea într-un oraș care nu a fost niciodată construit pentru sporturi sezoniere. Tocmai de aceea, alegerea locului nu e un detaliu, ci diferența dintre o oră de joacă și o vizită la camera de gardă.
Parcul Tineretului este, probabil, cea mai populară opțiune. Pantele largi, deschise, din zona Șincai sau dinspre Sala Polivalentă oferă suficient spațiu pentru coborâri repetate, iar vizibilitatea este, în general, bună. Problema nu este configurația terenului, ci aglomerația. În weekend, traiectoriile se intersectează imprevizibil, copiii pornesc în același timp, iar coliziunile devin mai probabile decât căderile simple. Riscul nu vine din înclinație, ci din lipsa coordonării spontane într-un spațiu folosit simultan de zeci de persoane.
În Parcul IOR, pantele sunt, în multe zone, mai line, ceea ce poate părea mai sigur pentru copiii mici. Totuși, siguranța nu depinde doar de unghiul de coborâre, ci de ce se află la capătul ei. Copacii, băncile, gardurile sau bordurile pot transforma o pantă blândă într-un traseu periculos dacă zona de oprire este scurtă sau obstrucționată. În astfel de situații, viteza nu este mare, dar lipsa spațiului de frânare devine factorul decisiv.
Herăstrăul oferă suprafețe ample și deschise, însă terenul este inegal și, pe alocuri, imprevizibil. Există denivelări care nu sunt vizibile sub stratul de zăpadă și porțiuni unde înclinația accelerează neașteptat. Apropierea de lac adaugă un element suplimentar de prudență, mai ales în zonele în care delimitarea vizuală nu este foarte clară pentru copii. Spațiul mare nu garantează automat siguranța; contează modul în care panta se descarcă și cât spațiu real există pentru oprire.
Cele mai problematice rămân însă dealurile improvizate dintre blocuri. Par comode, sunt aproape de casă și au farmecul familiar al cartierului, dar de cele mai multe ori se termină în parcări, alei circulate sau zone înguste. Sub stratul de zăpadă pot exista capace de canal, bucăți de beton sau porțiuni de gheață compactă care cresc semnificativ riscul de accident. Lipsa unui spațiu clar de oprire și proximitatea mașinilor transformă aceste locuri în opțiuni vulnerabile, chiar dacă sunt cele mai accesibile.
Săniușul nu trebuie evitat, dar trebuie ales cu luciditate. Într-un București în care infrastructura urbană nu a fost gândită pentru astfel de activități, diferența o face capacitatea de a evalua rapid riscurile reale ale locului, dincolo de entuziasmul momentului. Iarna nu e despre peisaj, ci despre adaptare. Iar adaptarea începe cu o pantă bună și o decizie informată.
