Există o vorbă care mi-a rămas în minte: „Vorbește-i ca unui rege și un rege va apărea." Cu alte cuvinte, felul în care ne adresăm copiilor noștri modelează, zi de zi, cine devin ei.
Știm asta instinctiv. Și totuși, majoritatea dintre noi lăudăm mult mai puțin decât credem — și, mai important, lăudăm lucruri greșite.
100 de laude pe zi? Serios?
Dr. Chelsey Hauge-Zavaleta, medic și coach parental, susține că pragul de la care lauda produce cu adevărat o schimbare vizibilă în comportamentul copilului este de 100 de ori pe zi.
La prima vedere sună absurd. Dar nu e vorba de 100 de momente speciale — ci de ceva mult mai simplu.
Când un copil aude în mod repetat ce face bine, creierul lui „fotografiază" acele comportamente și le repetă. Nu pentru că i s-a cerut, ci pentru că ele au devenit parte din imaginea pe care o are despre sine.
Se întâmplă și invers. Când un copil primește zi de zi mai multe corecții decât încurajări, ajunge să se definească prin greșeli. Devine mai reactiv, mai exploziv — nu din rea-voință, ci pentru că asta a exersat cel mai mult.
Unii copii au nevoie de și mai mult
Există copii care, prin felul în care sunt construiți — mai impulsivi, mai greu de „gestionat" în ochii adulților, care poate nu stau locului sau le ia mai mult să se concentreze — primesc de la o vârstă fragedă mult mai multe „nu", „iar?", „de câte ori ți-am spus" decât ceilalți.
Cercetătorii estimează că astfel de copii acumulează până la vârsta de 10 ani 20.000 de mesaje negative în plus față de semenii lor. Douăzeci de mii.
Pentru ei, echilibrul e și mai greu de refăcut — și tocmai de aceea, efortul părintelui trebuie să fie mai mare. Dr. Hauge-Zavaleta vorbește chiar de aproape 500 de laude pe zi pentru a compensa acest deficit acumulat.
Tehnica pe care o poți începe chiar azi
Sună copleșitor, dar există o metodă practică: „lauda sportscaster".
Gândește-te la comentatorul de la un meci de fotbal — el nu așteaptă golul ca să vorbească. El descrie tot ce se întâmplă, în timp real, cu entuziasm. Exact asta faci și tu, dar despre copilul tău.
Nu aștepți fapte mari. Narezi lucrurile mici, obișnuite, pe care le face bine — și le numești cu voce tare.
Câteva exemple:
- „Ai pus singur farfuria în chiuvetă."
- „Te-ai gândit înainte să răspunzi."
- „Ai vorbit frumos cu sora ta."
- „Ți-ai făcut ghiozdanul fără să te rog."
- „Ai cerut ajutor când nu ai înțeles — asta e deștept."
- „Ai răbdat, chiar dacă era greu."
- „Ai ținut ușa pentru cel din urma ta."
Nu e nevoie de o laudă elaborată. Uneori e suficient să observi cu voce tare. Copilul simte că este văzut — și asta contează mai mult decât orice cuvânt ales cu grijă.
Dar ce anume lăudăm — asta schimbă totul
Până aici am vorbit despre cât lăudăm. Dar psihologia ultimelor decenii ne arată că la fel de important, poate chiar mai important, e ce lăudăm.
Carol Dweck, psiholog la Universitatea Stanford și una dintre cele mai influente voci în psihologia educației, a dedicat zeci de ani studiind de ce unii copii prosperă în fața dificultăților, în timp ce alții se blochează. Concluzia ei e simplă și revoluționară în același timp.
Totul pornește de la ce crede un copil despre inteligența lui.
Unii copii cred că ești deștept sau nu ești — și gata. Că te naști cu un anumit nivel de inteligenţă și atât. Aceşti copii evită provocările tocmai pentru că orice eșec ar putea dovedi că nu sunt „suficient de deștepți". Preferă sarcinile ușoare, pe care le rezolvă sigur, pentru că nota bună le confirmă că sunt capabili. Dar la primul obstacol real — se prăbușesc.
Alți copii cred că inteligența se poate dezvolta prin efort și practică. Că un eșec nu înseamnă că ești prost, ci că mai ai de lucru. Aceştia caută provocările, persistă când lucrurile devin grele și se refac mai ușor după un rezultat slab.
Dweck a numit aceste două moduri de a gândi mentalitate fixă și mentalitate de creștere.
Cum creăm, fără să vrem, o mentalitate fixă
Iată cel mai contraintuitiv lucru pe care îl demonstrează cercetările lui Dweck: felul în care lăudăm poate face mai mult rău decât bine.
Când îi spunem unui copil „ești atât de deștept!", credem că îl motivăm. De fapt, îi transmitem că inteligența e un dar fix, cu care te-ai născut. Și dacă e un dar fix, atunci orice eșec viitor înseamnă că darul a dispărut — sau că nu a existat niciodată.
Într-un studiu celebru, Dweck a testat sute de elevi. După un prim test pe care l-au rezolvat bine, jumătate dintre ei au fost lăudați pentru inteligență — „Ești foarte deștept" — și cealaltă jumătate pentru efort — „Ai muncit mult pentru asta."
Diferența care a urmat a fost dramatică.
Copiii lăudați pentru inteligență au început să evite sarcinile mai dificile — nu voiau să riște să pară mai puțin deștepți. Când li s-au dat probleme mai grele, performanța lor a scăzut brusc. Unii au recunoscut ulterior că ar fi preferat să mintă în legătură cu rezultatele, decât să pară slabi.
Copiii lăudați pentru efort, în schimb, au cerut singuri sarcinile mai grele. Când au dat de dificultăți, au insistat mai mult. Și au performant mai bine.
Laudă efortul, strategia și procesul — nu rezultatul și nu talentul
Concluzia practică e aceasta: mută focusul laudei de pe ce a ieșit pe cum s-a ajuns acolo.
Nu „ești deștept" — ci „ai insistat până ai înțeles." Nu „ce notă frumoasă" — ci „se vede că ai exersat mult." Nu „ești talentat la matematică" — ci „mi-a plăcut cum ai căutat altă metodă când prima nu mergea."
Chiar și când lucrurile nu merg, există o formulă simplă care funcționează: adaugă cuvântul „încă".
- „Nu știu să rezolv asta" devine „Nu știu să rezolv asta încă."
- „Nu sunt bun la română" devine „Nu sunt bun la română încă."
Un singur cuvânt schimbă totul — transformă un capăt de drum într-un punct de pe un drum care continuă.
Ce se schimbă, de fapt
Lauda frecventă, orientată spre proces și efort, nu e o tehnică de manipulare sau o metodă de a face copiii să se simtă bine cu orice preț. E, de fapt, o modalitate de a-i ajuta să construiască o relație sănătoasă cu provocările și cu eșecul.
Un copil care a crescut auzind că efortul contează nu se va prăbuși la primul 5. Va ști că un rezultat slab nu îl definește — și că poate face ceva în privința lui.
Și asta, în fond, e tot ce ne dorim pentru ei.
Tu cum lauzi — rezultatul sau drumul până la el? Spune-ne în comentarii, și dacă încerci să schimbi ceva în felul în care îți încurajezi copilul, revino să ne povestești ce s-a schimbat
