Astăzi te-am dus la grădiniță.
Și nu era doar un drum. Era o despărțire.
Nu era doar o ușă. Era un prag.
Nu era doar o dimineață. Era o viață care începe altfel.
Te-am ținut de mână mai strâns ca niciodată.
Tu mă strângeai și mai tare.
Eu zâmbeam, tu plângeai. Eu plângeam pe dinăuntru, tu strigai pe dinafară.
Ai spus „nu pleca”.
Și mi-aș fi dorit să nu plec.
Mi-aș fi dorit să pot opri timpul, să te țin lipit de mine, să nu cunoști niciodată frica, dorul, singurătatea.
Dar am plecat. Și fiecare pas spre ușă mi-a sfâșiat inima.
Astăzi tu înveți să rămâi.
Eu învăț să plec.
Astăzi tu înveți să te joci cu alții.
Eu învăț să mă joc cu liniștea.
Astăzi tu înveți să desenezi cu creioane colorate.
Eu învăț să desenez dorul în mintea mea.
Și doare. Doare cumplit.
E o durere care nu seamănă cu nimic altceva.
Nu e boală, nu e rană, nu e lovitură. E o despărțire care te lasă în picioare, dar cu sufletul îngenuncheat.
Dar în durerea asta există și lumină.
Pentru că știu că printre lacrimi vei descoperi și zâmbete.
Printre necunoscut vei găsi prieteni.
Printre cântecele străine vei găsi un refren care îți va rămâne în inimă.
Și, peste ani, nu vei mai ține minte plânsul de astăzi.
Nu vei mai ține minte cum m-ai strâns de mână cu disperare.
Dar eu o să țin minte.
Eu o să țin minte fiecare lacrimă.
Eu o să țin minte fiecare pas spre ușă.
Eu o să țin minte prima zi în care te-am lăsat să aparții și altui loc, nu doar mie.
Astăzi începi grădinița.
Astăzi începi să fii copil printre alți copii.
Astăzi începi să cunoști lumea fără mine.
Și eu încep să învăț cum e să te iubesc și de la distanță.
Și da, doare.
Dar știu că din durerea asta se nasc și aripile tale.
Și poate și ale mele.
Astăzi tu porți ghiozdănelul.
Eu port dorul.
Dar amândoi purtăm, în tăcere, aceeași iubire care nu se rupe niciodată.
