Imaginează-ți: ești sunată de educatoare. Calmă, dar fermă, îți spune că fiul tău a mușcat o fetiță de fund, în timpul orei de somn. Un gest impulsiv, inexplicabil la prima vedere, care te ia pe nepregătite. Simți rușine, vinovăție, poate chiar revoltă. „Dar el nu face așa acasă...” Ce e de făcut?
În astfel de situații, mulți părinți reacționează în două direcții: fie minimizează („sunt copii, se mai întâmplă”), fie se învinovățesc și încep să caute unde au greșit în educație. Niciuna dintre aceste extreme nu ajută cu adevărat copilul.
Ce ajută? O abordare psihologică realistă, empatică și ancorată în dezvoltarea socio-emoțională a copilului de vârstă preșcolară.
În spatele mușcăturii nu e un copil „rău”, ci un copil care nu știe altfel
Copiii de 2–5 ani sunt în plin proces de învățare a autoreglării. Emoțiile lor apar repede, intens, iar abilitățile de control sunt încă la început. La această vârstă, gesturile agresive (mușcat, împins, tras de păr) nu sunt neapărat semne ale unui comportament deviant, ci moduri primitive de a exprima o nevoie sau un disconfort.
Mușcatul, în mod specific, poate apărea din frustrare, din încercarea de a impune control, din dificultatea de a comunica verbal, dar și dintr-o nevoie de stimulare senzorială. La ora de somn, când mediul e liniștit, apropierea fizică mai mare poate declanșa astfel de comportamente, mai ales dacă există agitație interioară sau impulsivitate.
Cum răspundem ca părinți: ferm, dar conectat
Primul pas nu este să „corectăm” copilul, ci să înțelegem ce a trăit el în acel moment. Ce a simțit? Ce nu a putut exprima?
În loc de „Așa ceva nu se face!”, un răspuns autentic ar putea fi: „Mi-a spus doamna că ai mușcat o fetiță. Vreau să înțeleg ce s-a întâmplat acolo.” Apoi, lăsăm copilul să povestească, fără să-l întrerupem, chiar dacă explicația pare incoerentă. Ce contează nu este doar să aflăm de ce, ci să-i arătăm că vrem să-l înțelegem, nu doar să-l judecăm.
După ce a fost ascultat, e important să trasăm clar limita: „Nu e în regulă să mușcăm. Chiar dacă ești furios sau speriat, nu putem răni pe altcineva.” Fără țipete, fără etichete („Ești obraznic!”, „Mă faci de rușine!”), ci cu claritate și consecvență.
Reparația contează mai mult decât pedeapsa
Un copil care provoacă suferință altuia trebuie ghidat către reparație, nu umilit. Poate nu știe să spună „îmi pare rău”, dar poate desena un bilețel, oferi o jucărie sau spune, în cuvintele lui, că îi pare rău. Acest pas este esențial pentru învățarea empatiei.
Pedeapsa, în schimb, rupe conexiunea și îl învață doar să evite să fie prins. Copilul nu are nevoie să „plătească”, ci să înțeleagă, să simtă efectul acțiunii lui și să învețe alternative.
Ce transmitem copilului despre el însuși?
Dacă reacționăm cu rușine sau respingere, copilul riscă să internalizeze: „Sunt rău. Nu sunt iubit când greșesc.” Din contră, dacă îi arătăm că îl iubim chiar și când greșește, dar nu acceptăm comportamentul, îi oferim un mesaj sănătos: „Ești iubit. Ai greșit, dar putem învăța din asta împreună.”
Rolul grădiniței și colaborarea cu educatoarea
E important ca părintele să nu ia apărarea copilului orbește, dar nici să îl pună la zid. O discuție calmă cu educatoarea poate aduce lumină asupra contextului: Cum era atmosfera în clasă? Ce se întâmplase înainte de incident? A mai avut copilul astfel de reacții?
O colaborare deschisă între părinți și personalul educațional oferă copilului stabilitate și modele coerente.
Concluzie
Copiii nu sunt adulți în miniatură. Sunt ființe în formare, cu emoții copleșitoare și mijloace reduse de a le exprima. Când greșesc, au nevoie de ghidare, nu de vinovăție. De fermitate, dar și de înțelegere. De adulți care nu le cer perfecțiune, ci le oferă sprijin în procesul de a deveni.
Citește și Conflictele între copii – ne băgăm sau îi lăsăm să se descurce?
