Nu am strălucit în sarcină. Nici măcar o zi. Am transpirat, de parcă purtam vara înăuntrul meu, am avut crampe care mă trezeau din somn și coșmaruri care îmi lăsau inima bătând haotic până dimineața. Am fost epuizată, grea, sensibilă și furioasă — uneori toate în același timp. Mă simțeam umflată, amorțită, greoaie, și foarte, foarte departe de imaginea aceea cu femeia însărcinată radiantă și liniștită.
Și cu toate astea, dacă m-ai întreba cum a fost, ți-aș spune că a fost… magic. Dar nu magicul acela din filme, cu lumini aurii și muzică pe fundal. A fost altfel. O magie care crește încet, în tăcere, în timp ce te destrami și te reconstruiești. Care doare, care nu e deloc estetică, dar e profundă. E o transformare pe care nu o alegi, dar o porți — până la capăt.
Trimestrul întâi m-a prins nepregătită. Mă simțeam ciudat în corpul meu. Mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam. Oboseala nu era una firească — era epuizare în oase, în piele, în respirație. Mă durea tot, dar cel mai tare mă durea incertitudinea. Mă întrebam mereu: „De ce nu simt nimic? De ce nu simt bucurie?” Nu era niciun „instinct matern” care să-mi dea semne. Era doar frică și o tăcere grea în jurul inimii mele.
În al doilea trimestru, lumea îmi zicea că o să „înflorească” totul. Dar eu aveam arsuri după fiecare masă, migrene care mă țineau zile întregi și o senzație constantă de dezechilibru emoțional. Începusem să vorbesc cu burtica — uneori cu drag, alteori cu iritare. Mă simțeam prinsă între cine am fost și cine urmează să fiu, fără niciun pod între ele. Nu știam cum să fiu „mamă”, dar știam că nu mai sunt femeia care eram înainte.
În trimestrul trei, burta devenise uriașă. Mă ridicam din pat ca un cățel bătrân. Dormeam cu 4 perne, una între genunchi, una sub burtă, una în spate, una în brațe — și tot nu era bine. Noaptea era o luptă. Ziua era un du-te-vino între entuziasm și epuizare. Dar în fiecare seară, când liniștea se așternea, simțeam acele mișcări mici și clare. Și știam că sunt acolo unde trebuie să fiu. Că n-aș da locul ăsta pentru nimic.
Sarcina mea n-a fost ca în poze. Dar a fost reală. Intensă. Uneori grea, dar niciodată lipsită de sens. Am învățat să-mi ascult corpul cum n-am făcut-o niciodată. Să nu mai privesc oboseala ca o slăbiciune. Să-mi accept limitele fără să mă simt vinovată. Să spun „nu pot azi” cu un fel de demnitate nouă. Să cer ajutor. Să stau. Să respir.
Am învățat și să iubesc altfel. Mai tăcut. Mai în adânc. Nu iubirea de filme, nu entuziasm cu fundiță. Ci o iubire brută, plină de grijă, de teamă, de prezență. O iubire care nu strigă, dar care rămâne acolo — constantă, simplă, dureroasă uneori, dar mereu acolo.
Nu m-am simțit tot timpul fericită. Nu m-am simțit tot timpul mamă. Dar în acele luni, chiar și când plângeam din nimic, chiar și când nu aveam niciun chef de nimeni, știu că am devenit mai mult din mine decât am fost vreodată. Mai adevărată. Mai atentă. Mai vie.
Și poate despre asta e sarcina. Nu despre „glow”. Ci despre dezvăț. Despre a învăța să stai cu tine. Despre spațiul gol dintre cine ești și cine vei deveni — și despre răbdarea de a locui acolo.
Citește și Starea de spirit a viitoarei mămici poate influența personalitatea bebelușului
