Sari la conținut

Nu mai am lacrimi să-mi plâng copilul pe care mi-l vor omorî

Au trecut  cinci luni. Cinci luni de când testul de sarcină mi-a arătat două linii, de când am sărit în braţele lui S., strigând din inimă că vom fi părinţi.

Au trecut cinci luni de când m-am simţit cea mai fericită femeie din lume şi cinci zile de când mă sfârşesc puţin câte puţin.

Am intrat în cabinetul medicului. Ardeam de nerăbdare să îmi văd fetiţa care îşi mişca picioruşele în burta mea… m-am aşezat pe pat, am privit către ecranul ecografului, văzând mogâldeaţa din mine şi m-am uitat la medic. Numai că…  figura i-a pălit sub ochii mei.

E totul în regulă?, am întrebat sfioasă. Doar se mişcă… nu e rău nu?

Ceva nu e în regulă la căpuşor
– a fost fraza care mi-a anulat toate simţurile.

► Citeşte şi Malformaţii congenitale la făt în timpul sarcinii. Explicațiile specialistului

Nu îmi amintesc nimic din acea zi, în afară de câteva cuvinte care îmi zguduie capul şi în somn: malformaţie, investigaţii, amniocenteză, cranio-fetal, RMN. Cu ce drept fac ele parte din viaţa mea, acum? Nu voi şti niciodată. Cu ce drept mi-au furat ele bucuria? Copilul?

Au trecut cinci luni, cinci zile şi trei medici şi au rămas aceleaşi cinci cuvinte.

Acum zac pe un pat de spital şi aştept să mi se facă investigaţiile cu ajutorul cărora să îmi poate lua copilul. Să îl scoată din mine şi… să nu mai fie.

Zac pe un pat de spital şi aud voci care îmi spun că e mai bine aşa, că voi fi bine, că va veni un altul sănătos, că trebuie să trec prin asta, pentru a-mi ţine mai târziu copilul meritat în braţe.

Numai că… numai că eu te voiam pe tine! Eşti cel care m-a făcut să mă simt mamă, eşti prima noastră copie, prima fetiţă a lui S. Eşti prima mea prinţesă…

Zac pe un pat de spital şi aştept să mi se facă toate analizele ca să îmi omoare copilul.

Timp în care tu creşti, puiul meu… Tu stai aici în mine şi nu ai habar de ceea ce se întâmplă. Nu ştii că zilele îţi sunt numărate şi că nu ai apucat să mă cunoşti decât din interior.

Iartă-mă, copilul meu! Iartă-mă că nu pot fi îndeajuns de puternică să îi opresc. Iartă-mă că îţi sunt mamă.

Eu acum zac pe un pat de spital, tu creşti şi ei îşi pregătesc cuţitul…

►Citeşte şi Nu, nu este ’doar o sarcină pierdută’. Niciodată

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    adevarul.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!