Când “eu” devine “mamă”

Mai este puțin și se împlinește un an de când m-am născut ca mamă. Cum mă simt? Cu dor de mine, dar mai fericită ca oricând.

Îmi e dor să îmi aparțin; îmi e dor să fac sport, îmi e dor să mănânc regulat, îmi e dor să mă hotărăsc astăzi că mâine plec la capătul lumii. Îmi e dor de mine, eu, om, femeie.

Dar știi cum e să fii mamă? Să se uite omul care a ieșit din corpul tău... să se uite în ochii tăi și să îți spună, dintr-o privire, că îi ești lumea toată?
Cum e să își întindă mânuțele spre sânii tăi și să mănânce de parcă ar fi un pește intrat în apă, după ce s-a zbătut 30 de secunde la mal?
Cum e să meargă pentru prima dată? Să îți zici: la naiba, am făcut-o și pe asta! L-am făcut mare!

Și râsul lui... Râsul acela din toată inima, din tot sufletul. Râsul căruia i se dăruiește cu totul,  fără să se întrebe dacă e prea mult, prea cu zgomot. E de râs aici și acum și asta e tot ce contează!

Știi senzația aceea după ce tocmai ți s-a făcut o surpriză mult dorită? Așa e când ești mamă (de bebe, cel puțin): îți saltă inima de bucurie de sute de ori pe zi.

Nu m-am gândit niciodată că, după aproape 30 de ani de “doar eu”, aș spune fără ezitare: el! Aș renunța oricând la mine, pentru el, dacă s-ar cere. E bine? E rău? Sunt mamă! Asta simt!
Mi-e dor de mine “eu”, dar nu m-aș intoarce nicicând.