Mă simt nervoasă. Ea trage de mine să intru în sala de balet să o văd, el trage de mine să rămân cu el pe hol și soră-sa să se descurce.
Mă simt frustrată. Vreau să termin de scris un articol, de pregătit un curs sau ce citit un capitol de carte și parcă e un făcut că au nevoie de ceva, că vor să îmi arate o construcție, să îmi explice o chestie scurtă în mult prea multe cuvinte și minute.
Mă simt tristă. O stresează într-una pe Sara. Știu că e gelos, mă bucur că îmi spune lucrurile astea și că îmi aduce la cunoștință ce nevoi are. Când o respinge însă pe mine mă doare.
Sunt emoții pe care le lăsam să mă consume într-o vreme, să mă traverseze în lung și-n lat în timp ce țeseau tot felul de gânduri: că ei sunt nerecunoscători, că pentru mine nu e timp și loc, că am eșuat ca mamă. Și-apoi gândurile astea nășteau coportamente care mai de care mai iraționale.
(...)
