Eu am puține amintiri de la Revelioanele copilăriei și toate sunt de la petrecerile unde părinții și ulterior mama m-au luat cu ei. Nu primeam eu îmbrățișări la 12 noaptea (sau poate doar nu mi le amintesc), nici nu știu dacă eram foarte băgată în seamă, dar cu siguranță mă simțeam fericită să fiu acolo, “miez”. Au fost precis și Revelioane petrecute cu bunicii, pe care îi iubeam și la care mă simțeam bine, dar nu mi le amintesc. Îmi amintesc doar de momentele petrecute cu cei care mi-au dat viață.
La primul Revelion împreună, Ana avea 10 luni
Eram plecați la munte și fix atunci bebelușa noastră s-a gândit să ne dăruiască o minune de rotavirus, o formă ușoară, din fericire. Am avut un început de an memorabil, cu vomă în jet, febră și fiertură de orez. Cu toate astea, nu l-aș fi schimbat pe nicio petrecere din lume.
10 Revelioane împreună. Atât am numărat de când o avem pe Ana
Ne-au rămas mult mai puține de-acum înainte. Optimist vreo 5-6, foarte optimist poate cu unul-două mai mult, realist probabil cu unul-două mai puțin. Prea puține ocazii să ne strângem de mână sub vâsc, să ne punem dorințele, fiecare în gând, dar cu inimile în tandem. Să îi văd sclipirea din ochi, să o privesc țopăind și bucurându-se de artificii.
