A trecut poate un an sau poate mai multi de cand mi-am pus aceasta intrebare: Cine sunt eu? Nu am avut timp, am avut alte intrebari mult mai presante: cu ce doctor sa nasc? Ce este sindromul mortii subite? De ce nu mai suge? De ce are febra? Oare daca iau lingurita rosie, preferata lui, o sa accepte piureul de banane? Eu cand o sa mai apuc sa dorm?
Toate intrebari mult mai presante si mai urgente decat atat de abstractul: cine sunt eu? Asta pare o intrebare de adolescenta sau de criza mijlocie a vietii. Nu am timp de egocentrism, pentru ca egocentrismul copilului mi-l anihileaza total. N-am timp nici de crize. Doamne fereste sa nu imi placa raspunsul la aceasta intrebare, ca nu pot sa las copilul si sa ma apuc sa alerg dupa crabi prin Thailanda. Si nici relatia nu mi-o analizez prea tare. Ce sens are sa compar realitatea cu vreun ideal construit mental? Mai bine gasesc o cale sa-l conving sa nu mai dea porcarii de mancare copilului. Asta ar aduce un beneficiu, concret.
Si cu toate astea intrebarea ramane: cine eram eu inainte sa fiu o suma infinita de griji? Mai vine uneori, pe furis, ma ia pe nepregatite atunci cand savurez cateva minute de singuratate si liniste. Nici nu stiu daca m-am schimbat, daca toate acestea au lasat o urma... alta decat in ceea ce fac zi e zi. Cine sunt eu? Hai ca nu este nicio problema, chiar pot sa raspund la aceasta intrebare instant: imi place sa imi iau copiii in brate si sa imi bag nasul in pielea lor, sa le simt mirosul; imi este frica de problemele medicale ale altora sau ale mele, oricat de banale; sper sa facem o drumetie pe munte in acest an, cu totii, daca reusesc sa scutur lenea si frica de a sta la cort; nu imi place ca trebuie sa gatesc asa de mult, atat de mult incat mi s-au ingalbenit si inasprit degetele; mi-as dori mai mult timp, mai multi bani, mai multa rabdare...
Dar stai, nu cred ca este bine. Adica nu suna bine... toate acestea par sa fie mai degraba despre mine in relatia cu copiii, decat despre mine propriu zis. Ok, sunt mama, cu toate cele implicate, cu foarte bune si cateva rele, dar dincolo de asta, cine sunt eu?
Si dintr-o data se intinde un vid cat vezi cu ochii, fara puncte de reper. Nici nu imi dau seama daca acum traiesc experienta vietii mele sau doar ma zbat sa fac fata intr-un spatiu ingust in care de abia ma misc, ca prea ma preseaza toate. Greu de gasit momentul in care am facut ceva doar pentru mine. Mi-am promis, de 4 ani, ca ma duc la sala. Nu am apucat. Mi-am promis ca ma duc la dentist pentru ca sarcinile au facut ravagii. Aici am apucat mai mult decat as fi vrut. Am lucrat si de cele mai multe ori mi-a placut ce am lucrat... dar oboseala acumulata si regretul ca nu sunt langa copii, imense.
Foarte putin. Par sa nu mai fiu. Nimic.
Foto: hepta.ro
