Oamenii vorbesc uneori despre trecut ca despre o cutie sigilată. “Fosta căsnicie”, “vechea viață”, “un capitol încheiat”. Dar copilul meu nu este un capitol închis. Nu este o rămășiță a unui plan care n-a mers. Este sensul din toate planurile mele — trecute, prezente și viitoare.
Viața merge mai departe, iar uneori se reașază în moduri pe care nu le-am anticipat. Dar oricât de mult s-ar schimba contextul, un lucru rămâne de neclintit: copilul meu nu devine „mai puțin” doar pentru că viața mea adultă prinde o altă formă. El rămâne centrul. El este firul care leagă totul, indiferent cum arată restul decorului.
Este din prima căsnicie. Da. Dar nu este “copilul din prima căsnicie” ca etichetă. Este copilul meu. Întregul meu. Este motivul pentru care m-am ridicat din momente grele, pentru care am muncit când n-aveam energie, pentru care am învățat să fiu un adult mai bun decât cel pe care îl știam.
Știu că uneori copiii simt, chiar dacă nu spun. Simt când se schimbă dinamica, când apar oameni noi, când timpul părinților devine mai fragmentat. Știu că poate apărea teama: „O să mai fiu eu la fel de important?”, „O să mă iubească la fel?” Sunt întrebări care nu se spun tare, dar se citesc în ochi, în gesturi, în liniștea de după o întrebare simplă.
Adevărul este că nu există recăsătorire care să înlocuiască rolul de părinte. Nicio iubire nouă nu anulează iubirea veche dintre părinte și copil. Ele nu concurează. Cresc una lângă alta.
Ce fac ca să știe asta?
Îi spun. Nu o dată. De câte ori e nevoie.
Îl ascult. Nu doar cu urechile, ci cu tot ce am.
Îi dau spațiu să fie gelos, confuz, poate chiar furios. Nu-i cer să înțeleagă totul imediat.
Îi arăt că nu trebuie să se teamă că-l uit, pentru că e imposibil să uiți o parte din tine.
Cum îi explici că e cel mai important?
- Spune-o clar. Nu lăsa lucrurile să se înțeleagă. Spune-i exact: „Tu ești cel mai important pentru mine. Iubirea asta nu se schimbă niciodată.”
- Confirmă emoțiile. Dacă e supărat sau nesigur, nu-l corecta. Spune-i: „E normal să te simți așa. Ești sincer. Și te iubesc și când ești trist, și când ești furios.”
- Păstrează ritualurile voastre. Oricât de nouă ar fi viața ta, nu renunța la ce era special doar pentru voi doi: o zi pe lună doar voi, jocul vostru, rețeta voastră. Îi arată că el nu e o etapă, e o constantă.
- Nu-l transforma în „copilul din două lumi”. Arată-i că este parte firească și completă din ambele. Nu are nevoie de două personalități. Doar de un loc unde să fie el.
- Fii sincer. Copiii simt adevărul. Dacă nu știi cum să explici ceva, spune: „Încă învăț și eu cum e asta. Dar nu mă îndoiesc de un singur lucru: că te iubesc enorm.”
Familia nu e o formulă fixă. Se schimbă. Se reconstruiește. Dar sunt iubiri care nu se rescriu, nu se negociază, nu se împart. Iubirea pentru copilul tău este una dintre ele. E prima. E pe viață.
