Sari la conținut

Dacă cercul tău de prieteni nu te aplaudă e semn că nu e cercul tău

Prin anii de liceu, cercul de prieteni îmi era atât de larg, încât îmi era imposibil să îmi răspund la întrebarea – pe cine ai alege, dacă ar trebui să rămâi cu unul? Anii studenției mi-au arătat că lista este de fapt mai scurtă, dar m-au adus în fața convingerii că cei puțini care au rămas vor fi pe viață. Acum, la câțiva ani de la schimbarea numelui, mă văd alergând ca un hamster pe roată, trăgând și cu dinții de speranța că nimic nu s-a schimbat și că cercul nu s-a mai restrâns. Adevărul însă... fericiți cei ce au un prieten adevărat!

Se spune că prietenul la nevoie se cunoaște, dar mie îmi e din ce în ce mai clar că prietenul e cel care te aplaudă, la reușite. Cel care te întreabă cum ți-a fost drumul, până acolo, cel care vrea să știe ce simți acum și care simte că trebuie să se bucure pentru tine și după ce extazul primelor zile s-a mai șters. Cel care îți arată sincer cât e de bucuros pentru tine și cel care își face planuri pentru tine, în viitorul colorat de bucuria recentă. Cel care trece cu adevărat povestea ta prin ochii lui.

M-am plâns la Omul meu că aveam așteptări, că mi-am ales cu grijă oamenii cărora le-am spus fericirea mea și că reacțiile lor nu au fost nici pe departe cum le-am așteptat. Știa cât m-am bucurat eu, pentru fiecare în parte, când viețile lor s-au colorat, știa că le-am visat bucuriile. M-a primit în brațele lui și mi-a spus să nu mai aștept: suntem oameni mari, cu probleme și cu visuri personale sau poate de cuplu, nicidecum cu visuri pentru ceilalți. Suntem prea ocupați cu haosul nostru, ca să mai avem timp să și intrăm cu gândul în poveștile altora. Mi-a zis să mă gândes că oricare dintre cei aleși ar fi acolo, dacă aș avea probleme, dar că bucuriile vor fi întotdeauna aproape personale – cu mici excepții...

Sunt oameni în cercul meu care încă mai aplaudă, dar cercul e atât de mic încât oricând poate deveni dreptunghi. Degetele de la mână sunt acum prea multe pentru prietenii adevărați...

Și știu, știu că nu trebuie să port pică! Știu că Omul meu are dreptate și că trebuie să mă bucur că cercul celor care ar sări oricând în ajutor e încă mare. Dar eu vreau cercul meu, cercul care să mă aplaude, cercul care să se bucure, cercul care să mă ajute să îmi pregătesc scena pe care voi dansa și care să aplaude din toată inima, când reușesc.

Eu vreau, dar... În fapt, de ce mă simt atât de importantă? E firesc, până la urmă, să fim singuri. Aproape singuri....


 

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!