Ajunul de Crăciun a ajuns, în ultimii ani, o seară cu o încărcătură disproporționată. Nu pentru copii, ci pentru părinți. O seară care ar trebui să fie caldă și simplă este transformată într-un test: dacă a fost suficient de liniștită, suficient de specială, suficient de „ca în poze”. Așteptarea nu vine din interiorul familiei, ci dintr-un zgomot exterior constant, care spune că această seară trebuie să fie memorabilă, impecabilă, emoționantă.
În realitate, Ajunul nu arată aproape niciodată așa. Și nu pentru că părinții greșesc ceva.
Pentru mulți adulți, seara de 24 decembrie vine după zile de oboseală acumulată, cumpărături, liste, muncă în paralel cu viața de familie. Copiii sunt adesea supraexcitați, dereglati de program, greu de adunat. Nimeni nu intră în Ajun odihnit și cu mintea limpede. Și totuși, presiunea rămâne: acum ar trebui să fie „momentul”.
Problema nu este că seara nu iese perfect. Problema este ideea că perfecțiunea ar fi criteriul.
Pentru copii, Ajunul nu este o poveste coerentă, cu început, mijloc și final. Este o succesiune de senzații: lumina din casă, mirosul mâncării, tonul vocii părintelui, ritmul serii. Copiii nu evaluează dacă a fost „cea mai frumoasă seară”, ci dacă a fost una sigură. Dacă adultul a fost prezent. Dacă nu a fost tensiune. Dacă nu a fost grabă continuă.
De multe ori, părinții confundă magia cu intensitatea. Cu cât e mai mult, mai luminos, mai organizat, cu atât pare că ar conta mai mult. În realitate, copiii se reglează emoțional din lucruri mult mai mici: o seară care curge fără conflicte majore, o masă fără presiune, un adult care nu este la limită.
O seară „suficient de bună” nu este una memorabilă în sens cinematografic. Este una în care nimeni nu se simte evaluat. Nici copilul, nici părintele. Este o seară în care nu trebuie să se întâmple nimic spectaculos pentru ca lucrurile să fie în regulă.
Există familii în care Ajunul înseamnă agitație și râsete, și familii în care înseamnă liniște și retragere. Niciuna dintre variante nu este mai corectă. Ce devine problematic este comparația. Ideea că există un model unic de Ajun „reușit” produce mai multă vinovăție decât bucurie.
Pentru părinți, reglarea emoțională în Ajun începe cu o renunțare simplă: aceea de a demonstra ceva. Nimănui. Nici copiilor, nici celorlalți, nici sieși. Copiii nu au nevoie de o seară ideală. Au nevoie de un adult care să nu fie în luptă cu seara.
Ajunul nu trebuie să fie apogeul anului. Nu trebuie nici să repare tot ce a fost greu și nici să concentreze toată iubirea, toată liniștea și toată magia într-un interval de câteva ore. Este doar o seară. Importantă, da, dar nu decisivă.
Ajunul de Crăciun devine cu adevărat valoros atunci când încetează să fie o miză. Când părinții își permit să fie suficienți, nu perfecți. Pentru copii, asta este mai mult decât destul.
