Mercur retrograd, criza de patruj’ de ani, hormoni, inconștiență, nebunie, picătura care a umplut paharul… Vreau să cred că nu vreuna din / sau toate astea m-au determinat să iau o măsură radicală: să renunț la job, la serviciul care îmi garanta lunar un venit sigur, stabil, la timp. Vreau să cred că determinarea mea nu poate fi pusă pe seama celor mai sus enumerate, așa cum mi s-a sugerat.
Poate părea o nebunie curată ca o mamă cu un copil de 5 ani, partea stabilă financiar a familiei, să se arunce în gol, fără plasă de siguranță la baza hăului. Am ales cu inima, am ales cu sufletul, am ales din dorința de bine pentru copilul meu. Am tot auzit în stânga și-n dreapta că o mamă bună pentru copilul ei este o femeie care se simte bine în pielea ei. Or, eu nu mă mai simțeam bine în pielea mea de multă vreme. Și nu din punct de vedere fizic. Nu mă mai simțeam bine în pielea mea când vedeam dezamăgirea din ochii copilului meu ori de câte ori amânam o ieșire împreună din cauza serviciului. ”Mami, diseară când voi veni acasă, vom merge să…”, ”Mami, în weekend, când voi fi liberă, vom face cutare și cutare”, ”Mami, uite, promit că azi încerc să ajung mai devreme, să te văd cum înoți”. Nu de puține ori am fost nevoită să îmi încalc promisiunile.
Nu de puține ori, prezența mea fizică alături de copilul meu a fost doar fizică, pentru că eram ba la laptop, ba pe telefoane, ba atentă la știri ca nu cumva să ratez vreun subiect. Practic, am devenit un musafir în viața copilului meu, pentru care, mă mințeam eu, munceam pe brânci ca să aduc bani suficienți acasă, suficienți să pot plăti cursurile de înot, suficienți să îi pot lua haine frumoase, ca nu cumva să se simtă marginalizată și ocolită de alți copii, bani suficienți să îi pot cumpăra jucăriile dorite… Însă nu de toate astea avea nevoie copilul meu. Ci de mine, de mama ei.
(...)
Citește mai mult pe blogulmamei.ro!
