Nu mă consider o persoană patriotă. Nu știu dacă am fost vreodată, dar clar în ultimii ani mi-am pierdut orice urmă de sentiment patriotic. Pentru că, oricât de frumoasă ar fi țara mea și unii oameni din ea, nu pot să mă prefac că nu văd. Nu pot să nu văd cum copilul meu pleacă gârbovit la școală în fiecare dimineață și cum dintr-o veselie, o curiozitate și o efervescență, devine pe zi ce trece mai blazat, mai conformist, mai lipsit de strălucire. Cum ajunge să refuze să facă un exercițiu despre care i s-a spus că este opțional, doar de frică “să nu îi strice punctajul”. Cum se chinuie să învețe lucruri care nu îi fac plăcere și cel mai probabil nu îi vor folosi la nimic.
Nu pot să nu mă gândesc că de la începutul anului eu nu mai sunt angajată la firma mea, pentru simplul motiv că trebuia să plătesc niște taxe pe care nu mi le permiteam, pentru o brumă de bani primită de anumite categorii sociale și reflectată din plin în prețuri. Nu pot să nu îmi amintesc cum mă trece în fiecare zi un fior de groază la gândul că Doamne- ferește avem nevoie de intervenții medicale de urgență și nu știm dacă mai plecăm întregi de acolo.
Nu pot să nu îmi amintesc cum mi-am dus bunica bolnavă, internată pentru o afecțiune la rinichi într-un spital care nu are secție de urologie (!), cu mașina personală – “pentru că nu sunt salvări” – de la un spital la altul și ne-au trimis înapoi, că lipsea nu știu ce hârtie.
(...)
