Mă uitam la ei și mă vedeam pe mine, de fapt, pe noi, acum șapte ani aproape. Tandri, mereu de mână, în alint, cu timp mult și niciodată pe fugă, cu poftă și cu spațiu de stat degeaba, doar îmbrățișați, pur și simplu, sorbindu-ne din ochi și vorbind cu atingeri, zâmbitori, relaxați, îndrăgostiți, nerăbdători să fim iar singuri, acasă, la ritualurile noastre în care nu mai e loc de nimeni.
Mă uitam azi, în prima zi din an, la prietenii noștri și mă vedeam pe mine, de fapt, pe noi, înainte de a fi părinți. Îmi plăcea de noi. Îmi place și acum, dar uneori parcă îmi place mai mult cum eram în „cealaltă viață”. Și mi-e dor.
Și apoi, când am ajuns acasă, spre seară, i-am zis: „Noi nu vom mai fi niciodată așa, nu?”. Aveam un copil în brațe și pe celălalt îl supravegheam la spălatul pe dinți. „Noi nu vom mai fi niciodată doar noi cu noi și atât.”
Nimeni nu-ți spune, înainte de a deveni părinte, că, după ce se întâmplă asta, pierzi o bucată din tine, chiar dacă, la schimb, primești o alta. Și nu e neapărat rău, dar uneori ți se poate părea că nu e nici doar bine. Căci obosești și mai ales ți-e dor.
Nu-ți spune nimeni că nu vei mai avea relaxarea și timpul de la început, oricât de relaxat părinte ai fi – și noi cam suntem niște părinți relaxați. Că vinul, cafeaua, omletele, ieșirile, vacanțele, aniversările, petrecerile sau serile cu ploaie nu vor mai fi așa cum le știai și cum nu le apreciai cu adevărat atunci, înainte.
(....)
Citește mai mult pe oanabotezatu.ro
Sursa foto: Pixabay
