„Avem un copil mic…”
Și, brusc, nu mai e nimic de zis. Se lasă o tăcere grea de la celălalt capăt al firului. Apoi vine refuzul, politicoasă dar rece:
„Ne pare rău, nu închiriem familiilor cu copii.”
De parcă am fi cerut ceva ieșit din comun. De parcă a avea un copil ar fi o problemă, nu o normalitate.
Nu suntem niște chiriași „cu probleme”. Suntem părinți.
Avem salarii. Avem contracte. Avem o viață organizată până la absurd – pentru că altfel nu poți supraviețui cu un copil mic în orașul ăsta. Dar în ochii multor proprietari, toate astea dispar în momentul în care menționăm că avem un copil.
Ce aud ei? Zgomot. Mizerie. Complicații.
Ce ar putea vedea, dacă ar deschide ochii? O familie care își caută un cămin. Care va respecta casa ca pe propria viață, pentru că acolo își va crește copilul.
Suntem forțați să mințim. Să trișăm. Să ne simțim rușinați că avem un copil.
Știi cum e să dai telefoane cu nodul în gât? Să te rogi să nu întrebe „aveți copii?”. Să te gândești dacă nu cumva ar fi mai simplu să minți? Să spui „suntem doar noi doi”?
Da, copilul nostru face zgomot. Și noi am plâns când am fost mici. Am bătut din picior. Am alergat. Am trăit.
Iar acum, în 2025, în România, părinții ajung să se simtă tolerați, nu bineveniți.
Orașul nu e făcut pentru familii. De la spații verzi, la case de închiriat
Ne tot întrebăm de ce oamenii nu mai fac copii. De ce nu se „gândesc la viitor”. Dar când viitorul e un lanț de refuzuri și umilințe, când nici măcar un acoperiș decent nu e garantat, poate că întrebarea e greșită.
Poate că nu lipsa de dorință e problema, ci lipsa de spațiu – real și simbolic – pentru familii.
Copilul meu nu cere mult. Doar să fie lăsat să existe.
Să aibă o cameră în care să deseneze pereții cu cretă (pe o tablă, stați liniștiți). Să plângă la ora două fără ca cineva să bată în țevi. Să adoarmă mereu în același pătuț, nu mutat dintr-un apartament în altul pentru că „s-a stricat chiriașul”.
Nu e un privilegiu. E o nevoie. E o realitate.
Și dacă ți se pare incomodă, poate că problema nu sunt copiii. Poate că problema e cum ne raportăm la ei: ca la un risc, nu ca la o speranță.
Poate că e timpul să ne întrebăm…
…în ce fel de oraș vrem să trăim.
Unul în care copiii sunt tolerați doar pe la mall, dar nu și în blocuri?
Unul în care părinții sunt buni contribuabili, dar inamici ai liniștii imobiliare?
Sau unul în care cuvintele „avem un copil mic” să nu mai fie o rușine, ci un motiv în plus să ți se deschidă ușa?
„Nu închiriem familiilor cu copii” – România anului 2025
