Am comis cel mai mare păcat pe care îl poate comite un părinte: nu mi-am mai pus copiii, ca de fiecare dată, pe primul plan. Şi credeţi-mă, tare greu mi-a fost să ajung să rostesc aceste cuvinte cu uşurinţă, cu voce tare. Dar motivul pentru care o pot face este că acum sunt fericită întocmai datorită acestui fapt.
A-mi pune copiii pe primul plan nu a fost neapărat o alegere – şi cred că asta poate spune fiecare mamă. S-a întâmplat pur şi simplu. Când primul meu copil a venit pe lume – fetiţa – adică acum 5 ani, nu mi-am spus „draga mea, e timpul să uiţi de tine, e timpul să nu mai mănânci regulat, e timpul să dormi mai puţin, e timpul să uiţi să te aranjezi, e timpul să îţi neglijezi chiar şi nevoile de bază, cum ar fi mersul la medic.
Nu mi-am spus nimic din toate astea şi, totuşi, s-a întâmplat.
Apoi, într-o zi, mi-am dat seama de ceva. În momentul în care încercam să mănânc un sendviş, pe fugă, copilul meu stătea frumos pe scăunel şi mânca nişte cărniţă de curcan cu legume. Pe masa cealaltă stătea pregătit desertul. Şi atunci mi-a venit ceva în gând: cine s-a trezit la 5 dimineaţa, să prepare toate astea? Exact, chiar eu!
►Citeşte şi Durerea neştiută a fiecarei mame. Ce s-a strecurat în sufletul ei, lângă împlinire şi fericire
Acela a fost momentul iniţierii călătoriei mele pe drumul scrierii unei cărţi „Cea mai fericită mamă pe care o cunoşti: de ce ar trebui să nu îţi mai pui copiii pe primul plan”. Am început călătoria „celei mai fericite mame” cu un singur gând în minte: cum ar fi să am la fel de multă grijă de mine pe cât am de copiii mei, în fiecare zi?
Şi odată ce mi-a intrat asta în cap, nimic nu m-a făcut să mă mai abat de la drumul meu. Mi-am dat seama că îmi duceam copiii regulat la medic, dar eu nu îmi mai făcusem un control de ani buni, mi-am petrecut zeci de ore alegând cele mai drăguţe haine pentru ei, pe când eu rămas la aceleaşi cămăşi pe care le aveam înainte ca ei să vină pe lume, am încercat să îi împrietenesc cu cât mai mulţi copii, în timp ce eu nu mai am pe cine suna să îmi spun o bucurie. M-am asigurat în fiecare seară că ei adorm înainte de ora 10, în timp ce eu uitam de mine în bucurie până ce trecea de miezul nopţii. Era paradoxal ce făceam: îmi voiam copiii fericiţi, fără ca eu să fiu fericită.
Şi nu îmi dădeam seama că asta e imposibil!
Cum îmi puteam creşte copiii fericiţi, dacă eu nu eram fericită?
Şi despre asta a fost călătoria mea. Am început să fac schimbări chiar şi în cele mai nesemnificative aspecte ale vieţii mele. Cum am ştiut ce trebuie să schimb? Făcând cu mine exact ceea ce făceam cu cei mici – ţin foarte mult la respectarea orei de somn, pentru copiii mei, aşa că am început să fac asta şi cu programul meu. Îmi încurajez mereu copiii să fie activi, să se joace, să sară, să alerge; aşa că am făcut asta şi cu mine (aşa am ajuns să particip la maratoane). Căutam prieteni pentru copiii mei? Am reluat legăturile cu prietenii mei.
Care a fost rezultatul? M-am simţit mai odihnită, drept urmare am devenit mai răbdătoare cu cei mici. Am început să fac sport regulat, ceea ce m-a făcut să am mai multă încredere în mine, lucru pe care vreau să îl simtă şi copiii mei faţă de propria persoană. Mi-am revăzut prietenii şi, deşi mi-am dat seama că mi-au lipsit enorm, am mai realizat ceva: nu m-aş întoarce niciodată la viaţa pe care o aveam înainte să am copii. Am început să mănânc ce mănâncă şi copiii mei şi am slăbit câteva kilograme, iar drept bonus mă simt mai energică. Am început să îmi tratez soţul la fel de frumos precum îmi tratez copiii şi parcă suntem din noi doi adolescenţi îndrăgostiţi – sau, mă rog, aproape…
E nevoie de foarte mult altruism, pentru a fi părinte. Dar e necesară o doză bună de egoism, pentru a fi un părinte bun.
La începutul călătoriei mele pe drumul spre cea mai fericită mamă, am bănuit că voi fi o persoană mai fericită, dacă mă voi pune pe mine pe primul plan. Dar nu m-am gândit niciodată că făcând asta voi avea, în primul rând, o familie mai fericită.
Aşa că „Nu, mamă, nu greşeşti deloc dacă te mai pui şi pe tine pe primul plan!”
