Sari la conținut

Părinții nu sunt buni sau răi. Sunt doar părinți!

Mă străduiesc să scriu textul ăsta de vreun an de zile. Nici acum nu sunt convins că l-am scris suficient de bine, dar acum sunt mai bine.

În urmă cu vreun an, discutam cu un domn mai în vârstă. Și, într-o pledoarie amplă, îi argumentam cât de vinovați sunt părinții de tarele copiilor lor. Și îi spuneam că “Îi mulțumesc tatălui meu pentru un singur lucru. Că mi-a arătat în detaliu ce fel de părinte nu vreau să fiu.”

Am trăit multe traume în copilărie. Sau cel puțin așa le-am considerat eu. Traume. Poate că alții au suferit mai mult, poate că lor le-a fost mai greu, dar pentru mine au fost destule.

De la caracterul acela rigid al tatălui, care nu știa să ofere dragoste sau cuvinte blânde, la cureaua maro pe care o scotea atunci când considera că merită să fiu pedepsit, la absenteismul lui, la serile aburite de alcool și pline de brutalități fizice și verbale față de mama.

Ne-am îndepărtat în timp, am crescut, am devenit adolescent și apoi adult. Odată ce am fost pe picioarele mele, am găsit tăria să-l ignor și să-i spun NU. Eram prea plin de reproșuri, de frustrări, de cuvinte grele. N-am avut, însă, curajul să i le spun vreodată. Nici el mie că mă iubește. Pentru că sigur, în sinea lui, simțea asta. Cumva. Cred, acum, adult fiind, că, oricât de rigid ar fi un părinte, cumva își iubește copiii.

(...)

Citește mai mult pe taticool.eu

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!