Tot aud in jur ca am o situatie privilegiata de care ar trebui sa ma bucur. Nu am un an sabatic, ci chiar doi. Ar trebui sa profit de ei ca sa ma odihnesc, sa traiesc o viata boiereasca la care aproape niciun om matur nu mai are dreptul acum sa spere si in general sa fiu cat mai relaxata si fericita.
Eu ma uit la ziua mea de ieri si ma indoiesc sincer ca orice boier ar fi considerat asta ceva de dorit. Sa v-o povestesc si voua ca sa stabilim impreuna momentul cand as fi putut sa ma bucur dar nu am facut-o.
Trezirea a fost data la 4 dimineata. Bebele avea o durere de dinti de la un canin care nici macar nu se arata. Se chircea tot. Am dat cu gel pentru dinti. Niciun efect calmant, gemetele se inteteau. Ok, este timpul pentru ceva mai dur, nurofen, care se ia sub forma de sirop. Pe jumatate adormit se tot impotrivea. Pana la urma am reusit sa i-l strecor printre dinti si s-a dus pe caile respiratorii. Am crezut ca o sa isi scuipe plamanii, ii curgeau lacrimile, ieseau ochii din cap, obrajii luasera o culoare rosie-vinetie.
Cand criza a trecut si a adormit la loc eu nu mai puteam. Asa ca am terminat La Medeleni, cu lacrimile curgand siroaie, cum mi se intampla de fiecare data. Nu stiu cum, dar mereu sper ca Olguta nu va muri.
Acum suntem la tara, la bunici. Aer curat, mancare sanatoasa, curte mare, trai pe vatrai. Nu pentru copchil insa. El vrea oameni multi si agitatie. La 7 dimineata eram deja pe poarta, in cautare de tarani care duc vacile la pascut, de cai plecati sa care lemne si de tapi cu barba sura. Fericire mare cand ii vedeam din timp in timp, ca de, la tara lumea sta prin curti, nu umbla besmetica pe strada ca sa ne distreze pe noi.
Pana la 9 reusisem sa il conving sa isi bea laptele, facusem un dus cu bebele batand in usa sa il las inauntru de zici ca era sfarsitul lumii si numai la mine in cada era salvarea.
Si fiindca era una din zilele acelea fericite nu am mai stat pe ulitele satului sa vanam copii fantoma, ci am plecat la Falticeni, jumatate de ora distanta. Aici pe cuvant ca m-am bucurat. El cum da de asfalt si oameni prinde chef sa se mai joace si singur. Fugarit copil sa nu mai urle in primarie, fugarit copil sa nu se joace in mijlocul strazii, fugarit copil sa nu ia jucaria de la altcineva, luat din mana de nenumarate ori mizerii inainte sa ajunga la gura, plansete. Dar a fost bine.
Pe drum a adormit. L-am pus in pat cu infinite precautii, dar s-a trezit inainte sa isi faca somnul, asa ca jumatate de ora nu am reusit sa il fac sa se opreasca din plans. Mancare nu, de adormit la loc nu, stat in brate nu, pe jos nu. O chestie din asta te poate lasa cu neuronii prastie, de nici o saptamana la spa sa nu ti-i mai poate pune corect la loc. Luat val vartej la plimbare prin sat, s-a mai potolit.
In doua ore de drumuri prafuite si fara copaci aproape ca facusem insolatie. Ma durea capul de credeam ca o sa-mi plesneasca. Dar la intoarcere tancul era multumit. Mai ca s-ar fi jucat singur prin curte daca nu ma impingea necuratul sa il spal. In mod normal ar fi trebuit sa fie ceva placut: o balaceala la soare in curte. Nu de aceasta data insa. Acum a insemnat vreo 3 ore nu de plansete, ci ragete. Lacrimi siroaie ca il las singur sa ii pregatesc cada, tipete ca il dezbrac, ca il bag in apa, ca il scot, ca il sterg, ca il imbrac, ca vreau sa il pun pe jos, ca nu il pun pe jos mai repede.
Apoi a vrut pepene, se facuse ora de masa. S-a murdarit cu suc din cap pana in picioare. Schimbat in schelalaituri de parca ar fi fost un catelus parasit de o saptamana. Iar foame, de data asta lapte. Eu nu si nu, se strica la stomac. Jale si dat cu fundul de pamant. Dat laptele. Nici nu l-a terminat ca a facut caca. Spalat, schimbat, plans in sughituri. La sfarsit, dupa 3 ore eram terminati si eu si el. Si era numai ora 6. Si eram mai epuizata decat daca as fi participat la un maraton.
A adormit pana in 7 in timp ce il plimbam cu carutul prin sat. M-am intors si m-am apucat sa citesc. Viata la tara de Duiliu Zamfirescu. Sa vad cum o duceau boierii de acum 2 secole, de toata lumea crede ca viata mea este ca a lor.
