‘Eu am devenit tată când fiică-mea avea 3 ani’. Am auzit zilele trecute la grătar o discuție dintre mai mulți tătici. Dacă credeați că noi nu vorbim de soții și copii, aflați că vă înșelați amarnic.
Mă uit la el și îl întreb: ‘Ce vrei să spui? Eu am devenit când bebelina a ajuns acasă’
‘Aaaa’, răspunse el repede, ‘inseamna ca Ana te-a lăsat să o ții în brațe și nu a ținut-o ca pe bibelou că la noi. Doar ea avea dreptul să o spele, îmbrace sau să îi dea de mâncare, că ‘doar ea a ținut-o 9 luni în burtă și știe cel mai bine’.
Nu i-am mai răspuns ca să nu îl supăr și mai tare, dar mi-am adus aminte că de câte ori mergeam la ei în casă când copiii erau bebeluși, abia o vedeam pe nevastă-sa la față că stătea doar cu fetița lor. Pe când Ana stătea de vorba cu celelalte femei din gașcă, iar eu o culcam pe Maria.
Nu știu dacă a fost că ‘m-a lăsat Ana’ sau că am fost implicat încă de la început în viața copiilor mei, dar tată am fost încă dinainte de a ști să fiu tată.
Tații nu devin tăți doar când copiii sunt gata de joacă. Tații NU sunt doar parteneri de joacă. Tații NU sunt doar din când în când.
