Sari la conținut

Uneori, visez să fiu invizibilă

Ajung câteodată acasă frântă de oboseală. Şi cu un dor nebun de copii. Cum mă văd, cum îmi sar în braţe. Albert dă semnalul: A venit maaaaamaaaaa!!! Şi în secunda numărul doi e deja atârnat de gâtul meu. Apare imediat şi ăsta mic, cu mersul lui de răţuşcă. Strigă sacadat: ma-ma, ma-ma! şi ţup în braţele mele. Îi ridic pe amândoi şi mă ţin bine, să nu ne prăbuşim pe gresia de la intrare.

Ei, din clipa aia, nu mai scap. Ăsta mic mă ţine strâns, cu tot dorul acumulat în orele cât am lipsit de lângă el. Doamne fereşte să-l pun jos, că-i jale. Se umple de lacrimi şi strigă după mine, de-ai zice că l-am abandonat în mijlocul drumului.

Albert începe cu poveştile. Fără cap şi fără coadă. Despre ce-a visat, ce-a făcut, ce-a desenat, ce-a văzut, ce-a auzit. Nu ştii ce-i real, ce-i inventat, auzi doar cum îi merge guriţa non-stop, vezi cum îi sclipesc ochii şi realizezi că se va mai opri abia la somn. Sau dacă îl laşi o rundă la desene animate. Dar mai bine nu, deci continui să-l asculţi. Sau măcar să te prefaci că-l asculţi.

Copiii vin după mine şi la baie, şi la masă, şi peste tot. Nu mai apuc să fac mare lucru înainte să îi văd adormiţi. I-ar mai prelua M cât timp pun eu la punct una, alta, dar lor le e dor de mama şi nu se mulţumesc cu altceva.

 

(…)

Citește mai mult pe www.ruxandraluca.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!