Sari la conținut

Greuceanu

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de când se bateau ursii in coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De când se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost un imparat si se numea imparatul Rosu. El era foarte mâhnit ca, in zilele lui, niste zmei furasera soarele si luna de pe cer. Tramise deci oameni prin toate tarile si ravase prin orase, ca sa dea de stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevasta si inca jumatate din imparatia lui, iara cine va umbla si nu va izbândi nimic, acela sa stie ca i se va taia capul. Multi voinici se prapadisera semetindu-se cu usurinta ca va scoate la capat o asemenea insarcinare; si când la treaba, hât in sus, hât in jos, da din colt in colt si nu stia de unde s-o inceapa si unde s-o sfârseasca, vezi ca nu toate mustele fac miere. Imparatul insa se tinu de cuvânt.
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca, ce se gândi, ce se razgândi, ca numai isi lua inima in dinti, incumetându-se pe ajutorul lui Dumnezeu si pe voinicia sa, si pleca si el la imparatul sa se inchine cu slujba. Pe drum se intâlni cu doi oameni pe cari slujitorii imparatesti ii ducea la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugisera de la o batalie ce o avusese imparatul acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mângâie cu niste vorbe asa de dulci, incât le mai veni nitica inima, ca era si mester la cuvânt Greuceanu nostru.
El isi puse nadejdea in intâmplarea aceasta si isi zise: "imi voi incerca norocul. De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi incumeta sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma voi duce de unde am venit. Asta sa fie in norocul meu; niciodata nu strica cineva sa faca o incercare". Si astfel, poftorindu-si unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea imparateasca. Infatisându-se la imparatul, atâtea ii povesti, asa cuvinte bune si dulci scoase si atâta mestesug puse in vorbirea sa, incât si imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare pe acei oameni; ca mai de folos i-ar fi lui sa aiba doi supusi mai mult, si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor.
Nu mai putura oamenii de bucurie când auzira ca Greuceanu a lingusit pe imparatul pâna intr-atâta, incât l-a facut sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata inima si ii fagaduira ca toata viata lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dânsul ca sa mearga din izbânda in izbânda, ceea ce si facura. Aceasta izbânda o lua drept semn bun, si Greuceanu, mergând a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele lui mieroase cele urmatoare:
- Marite doamne, sa traiesti intru multi ani pe luminatul scaunul acestei imparatii. Multi voinici s-au legat catre maria ta sa scoata de la zmei soarele si luna pe care le-a rapit de pe cer, si stiu ca cu moarte au murit, fiindca n-au putut sa-si indeplineasca legamintele ce au facut catre maria ta. Si eu, marite doamne, cuget a ma duce intru cautarea acestor tâlhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi incerc si eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea pedepsi pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mâna de ajutor.
- Dragul meu Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa schimb nici o iota, nici un dram din hotarârea mea. Si aceasta nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa fie una pentru toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris. Vazând statornica hotarâre a imparatului si dreptatea celor vorbite de dânsul, Greuceanu cuvânta cu glas voinicesc:
- Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pâna nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de buna-voia mea.

Se invoira, si peste câteva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca, ca sa scape cu fata curata din aceasta intreprindere. Greuceanu lua cu dânsul si pe fratele sau si merse, merse, merse cale lunga, departata, pâna ce ajunse la Faurul-pamântului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare mester de pe pamânt, era si nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu cu Faurul-pamântului si se sfatuira. Si, dupa ce se odihnira câteva zile si mai planuira ceea ce era de facut, Greuceanu si frate-sau o luara la drum. Indata dupa plecarea Greuceanului, Faurul-pamântului se apuca si facu chipul lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa tina chipul acesta fara curmare in foc.
Iara Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga, si mai lunga, pâna ce li se facu calea cruci; aici se oprira, se asezara pe iarba si facura o gustarica din merindele ce mai aveau, si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara, si plânsera ca niste copii. Mai nainte d-a se desparti, isi impartira câte o basma si se intelesera zicând: "Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intâlni; iara când basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit". Mai infipse si un cutit in pamânt si zisera: "Acela din noi, care s-ar intoarce mai intâi si va gasi cutitul ruginit sa nu mai astepte pe cellalt, fiindca aceasta insemneaza ca a murit". Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau la stânga. Fratele Greuceanului, umblând mai multa vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie, ca vazuse soarele si luna la locul lor pe cer.
Iara Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap si se facu un porumbel. Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul-pamântului. Facându-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse pe un pom care era tocmai in fata caselor. Atunci, iesind fata de zmeu cea mare si, uitându-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica, ca sa vina sa vaza minunea. Fata cea mica zise:
- Maiculita si surioara, pasarea asta gingasa nu mi se pare aducatoare de noroc pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pâna acuma ne-a fost si noua! D-aici inainte numai Dumnezeu sa-si faca mila de noi si d-ai nostri. Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrara câtestrele zmeoaicele in casa si se pusera la sfat. Greuceanu numaidecât se dete iarasi de trei ori peste cap si se facu o musca si intra in camara zmeilor. Acolo se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul casei si asculta la sfatul lor. Dupa ce lua in cap tot ce auzi, iesi afara si se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde si acolo se ascunse subt un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise, stia acum ca zmeii se dusesera la vânat in Codru Verde si aveau sa se intoarca unul de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre ziua. Asteptând Greuceanu acolo, iata mare, ca zmeul cel mai mic se intorcea si, ajungând calul la marginea podului, unde sforai o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara zmeul, mâniindu-se, zise:
- Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamânt.
Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga:
- Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem, sau in lupta sa ne luptam.
- Ba in lupta, ca e mai dreapta.
Se apropiara unul de altul si se luara la trânta. Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamânt pâna in genunchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamânt pâna in gât si-i taie capul. Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca.

Când, in puterea noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iara Greuceanu ii raspunse si lui ca si celui dintâi. Iesind de sub pod, se lua la trânta si cu acest zmeu. Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamânt pâna la brâu. Dara Greuceanu, sarind repede, unde mi-aduse si el pe zmeu o data, mi-l trânti si-l baga in pamânt pâna in gât si-i taie capul cu palosul. Aruncându-i si mortaciunea acestuia si a calului sau sub pod, se puse iarasi de se odihni. Când despre zori, unde venea, mare, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, catranit ce era, si când ajunse la capul podului, sari calul lui saptezeci si sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta intâmplare cât un lucru mare, si unde racni:
- Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e frica de nimenea, doara de Greuceanu de Aur; si inca si pe acesta numai sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamânt.
...continuare

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    adevarul.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!


    adevarul.ro