Sari la conținut

Greuceanu (continuare)

Atunci, iesind si Greuceanu de sub pod, ii zise:
- Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam.
Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitile; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pamântul; si strânse zmeul pe Greuceanu o data, dara acesta, bagând de seama ce are de gând zmeul, se umfla si se incorda in vine si nu pati nimic, apoi Greuceanu strânse o data pe zmeu, tocmai când el nu se astepta, de-i pârâi oasele. Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pâna ce ajunse vremea la namiezi, si ostenira. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legana prin vazduh si cauta la lupta lor. Si vazându-l, zmeul ii zise:
- Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot. Zise si Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci eu ti-oi da de mâncare trei lesuri de zmeu si trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce si ii astâmpara setea; caci insetosasera, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, si, imputernicindu-se, unde ridica, nene, o data pe zmeu, si trântindu-mi-l il baga in pamânt pâna in gât si-i puse piciorul pe cap, tinându-l asa. Apoi ii zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna, caci azi nu mai ai scapare din mâna mea.
Se codea zmeul, ingâna verzi si uscate, dara Greuceanu ii mai zise:
- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul reteza-ti-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata daca ii va spune, zise:
- In Codru Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreapta.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate stârvurile, si, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise usa cu degetul zmeului si gasi acolo soarele si luna. Lua in mâna dreapta soarele si in cea stânga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare. Oamenii, când vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atâta tarie lui Greuceanu de a izbândit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii.

Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum, intorcându-se inapoi. Gasind pe frate-sau la semnul de introlocare, se imbratisara si, cumparând doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul. In cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin la umbra acestui par, ca sa mai rasufle si caii, iara pâna una, alta sa culeaga si câteva pere, spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere, ci zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la radacina. Când, ce sa vezi d-ta? unde incepu a curge niste sânge si venin scârbos si un glas se auzi din pom, zicând:
- Ma mâncasi fripta, Greucene, precum ai mâncat si pre barbatul meu.
Si nimic nu mai ramase din acel par, decât praf si cenuse; iara frate-sau incremeni de mirare, nestiind ce sunt toate acestea. Dupa ce plecara si mersera ce mersera, detera preste o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei si cu apa limpede si rece.
Fratele Greuceanului zise:
- Sa ne oprim aici nitel, ca sa ne mai odihnim caisorii. Iar noi sa bem nitica apa rece si sa culegem flori.
- Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi sadita de mâini omenesti si daca acel izvor va fi lasat de Dumnezeu.
Apoi, tragând palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoasa si o culca la pamânt; dupa aceea impunse si in fundul fântânei si a marginilor ei, dara in loc de apa incepu a clocoti un sânge mohorât, ca si din tulpina florii, si umplu vazduhul de un miros gretos. Praf si tarâna ramase si din fata cea mai mare de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor ca sa invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare. Si scapând si d-aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vântul; când ce sa vezi d-ta? Unde se luase dupa dânsii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta in pamânt ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranita si amarâta: caci nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri. Greuceanu simtind ca s-a luat dupa dânsii zmeoaica cea batrâna, zise fratina-sau:
- Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi.
- Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vârtej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vântul si lin ca gândul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca se apropie norul ca o flacaraie; apoi, mai facând un vânt cailor, ajunsera la Faurul-pamântului.
Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste. Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i ajungea, ii prapadea! Nici oscior nu mai ramânea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face. O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in parete ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in parete. Dara Faurul-pamântului se atinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sarea scântei din el. Când zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul-pamântului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vâri pe gât. Ea, inghiort! inghiti si pe loc si crapa. Nu trecu mult si stârvul zmeoaicei se prefacu intr-un munte de fier si astfel scapara si de dânsa. Faurul-pamântului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbânda. El mai cu seama era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca lui Greuceanu o caruta cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor si le dete duh de viata. Luându-si ziua buna de la frate-sau de cruce, Faurul-pamântului, Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel bun si porni la Rosu-imparat ca sa-si priimeasca rasplata. Merse, merse, pâna ce li se infurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbânda savârsita; iara el ramase mai in urma.

Inaintând el alene, rasturnat in caruta, trecu pre lânga un diavol schiop carele tinea calea drumetilor ca sa le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de dindarat si-l arunca departe in urma. Apoi tot el zise Greuceanului:
- Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.
Greuceanu sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala. Iara când el isi cauta cuiul, diavolul ii fura palosul, apoi, asezându-se in marginea drumului, se dete de trei ori peste cap si se schimba intr-o stana de piatra. Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, il intepeni bine, se urca in caruta, si pe ici ti-e drumul! Nu baga insa de seama ca palosul ii lipseste. Ascultati acum si va minunati, boieri d-voastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca il va face sa ia el pe fata imparatului. Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui necurat. Impielitatul stia ca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era; fara palos era necunoscut. Ii fura palosul si-l dete becisnicului de sfetnic.
Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicând ca el este cel cu izbânda cea mare. Imparatul il crezu, vazându-i si palosul, si incepusera a pune la cale cele spre cununie. Pe când se pregatea la curte, pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanului cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curând. Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. Imparatul il asculta. Iara sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind sa se faca mai curând nunta, cu gând ca, daca se va cununa odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucru fiind sfârsit. Imparatului insa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta, si mai taragai lucrurile. Nu trecu mult si iata ca soseste si Greuceanu si, infatisându-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga. Credea ca acesta sa fie Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla in mâna sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra decât dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dânsul. Pricepu el ca nu e lucru curat.
- Imparate prealuminate, zise el, toata lumea stie ca esti om drept. Te rog sa-mi faci si mie dreptate. Mult ai asteptat, mai asteapta, rogu-te inca putin si vei vedea cu ochii adevarului.
Primi imparatul a mai astepta pâna ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai cu tot de fier si intr-un suflet merse, pâna ce ajunse la stana de piatra, acolo unde Necuratul ii scosese cuiul de la caruta.
- Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul ce mi-ai furat, caci de unde nu, praful nu se alege de tine.
Piatra nici ca se clinti din loc macar.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu buzdugan cu totul si cu totul de otel, si unde incepu, nene, a lovi in stana de se cutremura pamântul. De câte ori da, de atâtea ori cadea câte o zburatura din piatra. Si lovi ce lovi pâna ce ii sfarâma vârful. Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile, si dete, si dete, pana o facu pulbere. Când nu mai fu in picioare nimic din stana de piatra, cata prin pulberea ce mai ramasese, si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana.
Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la imparatul.
- Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sa vina acel sfetnic nerusinat care a voit sa te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte.
Imparatul il chema.
Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu sprinceana incruntata, incepu sa tremure si-si ceru iertaciune, spunând cum cazuse in mâinile lui palosul lui Greuceanu.
Dupa rugaciunea lui Greuceanu, dobândi iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci sa piara din imparatia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare si se facu o nunta d-alea imparatestile, si se incinse niste veselii care tinura trei saptamâni...
Si eu incalecai p-o sea, si va povestii d-voastra asa.
...inapoi

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    adevarul.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!


    adevarul.ro