Sari la conținut

Se poate crește un copil fără pedepse și amenințări?

Aud destul de frecvent, mai ales în ultima vreme, că toate principiile astea de parenting ne îndobitocesc de-a dreptul și că vom crește niște copii iresponsabili, care nu știu ce-i respectul, care nu se vor putea descurca singuri odată scăpați de lângă fusta mamei.

Știu și că foarte multă lume consideră o mare prostie treaba asta cu uitatul înapoi, în propria copilărie, pentru a vedea de ce ne comportăm într-un anume fel cu copiii noștri. Însă eu o fac, mă uit înapoi. De fiecare dată când nu mi se pare bine ceea ce fac, mă uit în prezent, mă analizez și apoi mă uit înapoi să văd de ce. Și de fiecare dată, fără excepție, găsesc rădăcina pornirilor mele. De multe ori trebuie să sap foarte mult, câteodată mi-e simplu și la îndemână să găsesc motivul pentru care fac anumite lucruri.

Eu am convigerea că toți vrem să fim părinți buni pentru copiii noștri. Nu cred că ne dorim să țipăm la ei, să-i pedepsim, să-i amenințăm. Cred că facem asta atunci când nu mai știm altă cale care să funcționeze. Nu vrem să ajungă niște iresponsabili, niște copii lipsiți de respect, dependenți. Cu toții vrem să creștem oameni buni.

Dar cred că mai înainte de orice altceva trebuie să realizăm că ar fi bine să creștem niște oameni buni pentru ei nu pentru noi. Să ne gândim la aceea educație care să le facă lor bine, care să-i ajute pe ei acum și în viitor. Ăsta este țelul suprem, nici într-un caz să facem orice este nevoie pentru a-i pune la punct acum, pentru a le arăta noi lor cine deține de fapt controlul, cine-i șeful.

Și, așa cum spuneam, m-am uitat înapoi în copilăria mea ca să-mi amintesc cum au funcționat la mine amenințările și pedepsele. Am avut parte de ele, și nu de puține ori. Și știți ce am realizat? Că de fapt nu au funcționat. Amenințările și pedepsele m-au înfuriat, m-au întristat, m-au îndepărtat de cei dragi, m-au făcut să mă simt neînțeleasă, singură. Da, poate pe moment nu am mai făcut lucrul acela din cauza căruia am fost certată, amenințată sau pedepsită. Dar nu pentru că am înțeles că nu e bine, nici pentru că am avut încredere în ce-mi spuneau ai mei (de unde încredere când mă amenințiți și mă pedepsești?), ci doar pentru că mi-era frică.

Citeşte şi 10 sfaturi despre cum să-mi pedepsesc copiii

”Domnule, dar copilul trebuie să știe și de frică!” – Am auzit asta de atât de multe ori. Și mi se pare atât de greșită. Frica nu educă, nu crește stima de sine, nu ajută un copil să se dezvolte, nu oferă încredere, nu oferă autonomie și independență copilului. Frica în schimb îl îndepărtează pe copil de părintele lui, îi omoară încrederea, îi scade stima de sine – pentru că se simte prea mic și prea neputincios- , îi inhibă dezvoltarea emoțională, îi inhibă creativitatea. Frica îl va determina să ne ascundă lucruri, să se ferească, să se însingureze. Frica îl va determina pe copil să facă lucruri cu mult mai rele și mai greșite decât acel lucru care a dus la amenințări și/sau pedepse. Eu nu vreau să fiu ascultată de frică, eu vreau să mă fac înțeleasă. Eu vreau să știe copilul că greșelile nu-i vor fi pedepsite, îi vor fi înțelese și le vom repara împreună.

Și totuși! Se poate crește un copil fără pedepse și amenințări?

Sunt momente, alea care ne fac să țipăm și să amenințăm deși nu vrem, în care parcă degeaba vorbim. Tu îi spui că nu e bine să facă un lucru și el parcă mai tare vrea să facă lucrul ăla. Și-i mai spui încă o dată nu, el și mai tare face.  Și tu te enervezi, începi să țipi, să amenințiți, să pedepsești. Asta e reacția cea mai la îndemână pentru noi, pentru că noi așa am fost crescuți. Dar omitem un lucru extrem de important, esențial cred eu. Să ne oprim o clipă, să tragem aer în piept și să-l întrebăm pe copil de ce face acel lucru. Este esențial să înțelegem de ce un copil face un lucru pentru a putea rezolva problema. Amenințându-l și pedespindu-l nu rezolvăm problema, ci doar o încuiem pentru o perioadă. Dar ea scapă de acolo, copilul va face din nou acel lucru și foarte probabil se va și feri de noi, ne va minți.

O să folosesc un exemplu care nu-mi aparține, dar pe care l-am apreciat foarte mult. Și asta pentru că de multe ori mi se spune ”ei, ție ți-e ușor să vorbești, ai un sigur copil, dar ce te faci când sunt doi sau mai mulți?”.

Copilul mai mare își împinge/lovește fratele mai micuț. Primul impuls al părintelui este acela de țipa la copilul mai mare. Dacă nu încetează îl amenință și chiar îl și pedepsește. Ba nu omit deloc posibilitatea de a-l și lovi, pentru că, din păcate se întâmplă. În schimb, nu-l întreabă pe copilul mai mare de ce face asta. Dacă l-ar întreba ar afla și care este problema.

-De ce îți lovești fratele?

(...)

Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro

 

Articole relationate
Decalogul copilului autonom

Decalogul copilului autonom

Ce bine ar fi dacă ar există un manual pentru fiecare etapă din dezvoltarea copilului. Ce ușor ne-ar fi dacă am putea să-l consultăm de fiecare dată când trebui...

Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat

    Desenele animate și educația

    Plouă afară. E frig și cred că e un moment potrivit pentru acest subiect, despre care vreau să scriu de ceva vreme – despre educația copiilor și desenele animate. Un lucru e sigur, copiii...

    Abonează-te la newsletter
    Life.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!

    Evenimente Bucureşti