Mda, ce să zic.. sunt tată de doi de mai bine de cinci luni deja. Deci… oarecum pot să mă laud… să mă dau un fel de expert. Că… deh am supraviețuit primilor șapte ani de viață ai Sophiei și cu bebelușul al doilea mă descurc de minune.
Am văzut zilele trecute un filmuleț cu Sophia. Avea vreo două- trei luni, prin octombrie 2011. Avea un body gros pe ea, o căciuliță subțire, încă una mai groasă pusă pe deasupra și, peste toate astea, o pătură. Iar eu eram în tricou!!!
Cu toate astea, copilul râdea. Probabil râdea și ea la gândul că părinții ei sunt cei mai panicați oameni din lume, că habar n-au să facă față creșterii unui copil.
Da, așa e la primul. Ești ipohondru, ți se pare că nimic nu e bine pentru bebe, că totul e prea puțin.
La al doilea, dacă ai fost un părinte implicat, și mă refer aici în special la tată, lucrurile se schimbă categoric. Nu și la mamă. Mama va rămâne mereu panicată. Că așa sunt mamele. E în ADN-ul lor să fie stresate. Dar… dacă mămica are lângă ea un soț implicat, va accepta mai ușor anumite schimbări în creșterea celui de al doilea copil. Asta pentru că și soțul a trăit alături de ea toate bebelușelile primului copil și are propria experiență. Și argumente cu care să-și susțină teoriile.
NU-MI MAI E FRICĂ DE VREMEA DE AFARĂ
Da, cred că la acest capitol mi-au dispărut toate fricile. Și am convins-o și pe mami să facă exact ca mine.
(...)
