Bebelușul plângea iar lor li se părea că de când începuse, trecuseră vreo două ore.
Erau la capătul puterilor. Îl legănaseră, îl mângâiaseră, îl plimbaseră, îl puseseră jos, îl strânseseră din nou la piept, îi întorseseră spatele, îi cântaseră, dar el plângea în continuare.
Cel mic avea deja 4 luni. Trecuse mult de când pediatră le pusese în brațe un bebeluș care nu plângea niciodată noaptea, ba chiar părea să nu plângă deloc. Dar exact când ea ieșea pe ușă, începuseră să se plimbe cu acest copil complet schimbat, care avea o mulțime de pretenții și care urlă aproape fără încetare.
Tot ce le mai rămăsese acum era oboseală. Nu fuseseră pregătiți pentru munca nesfârșită și epuizantă pe care o presupunea venirea pe lume a unui copil.
(...)
