Cum sa-ti faci copilul sa-si asume responsabilitatea pentru faptele sale

Instinctul initial al multor parinti ar fi sa sara ca arsi si sa isi pedepseasca micutul. In cel mai rau caz i-ar da si o palma la fund. Cel mai probabil l-ar pedepsi. Sunt unele familii in care exista coltul unde copilul este trimis ca forma de pedeapsa. Iar copilul, de teama pedepsei, incepe sa minta, sa ascunda lucruri, sa dea vina pe altii.
Dar actiunea ulterioara spargerii paharului ar trebui sa fie constientizarea greselii si nu pedeapsa.

Copilul trebuie sa inteleaga singur ca a gresit, astfel incat, data viitoare, sa fie mai atent, sa aiba mai bine grija de obiectele din jur.
Pentru asta, copilul trebuie sa-si asume greseala. Ca, mai tarziu, adult fiind, sa fie responsabil pentru faptele sale, sa accepte cu fruntea sus eventualele sanctiuni si sa caute sa fie mai bun in cariera sa.
P

e scurt, sa aiba curajul sa-si asume responsabilitatea pentru faptele sale, bune sau rele.
Cred cu tarie ca pedeapsa cu trimisul la colt nu-l va face pe copil sa interiorizeze ce a gresit.
Noi procedam altfel. Nu spun ca este solutia magica, dar este solutia care la noi functioneaza. Functioneaza pentru ca am avut rabdare sa o punem in practica, pas cu pas.

Vorbim cu sophia despre ce a facut. Ii explicam faptul ca acel pahar trebuie aruncat, ca nu va mai putea fi folosit, ca nu il putem inlocui foarte usor cu altul, pentru ca asta ar insemna sa cheltuim niste bani. Si ca, intr-un final, nu va mai avea din ce sa bea lapte sau sucul preferat.
Practic incercam sa o invatam ca orice actiune are si o consecinta.

Si ca, in acest caz, consecinta spargerii paharului este imposibilitatea de a mai folosi acel pahar in care ea isi bea lapticul.
Intotdeauna tonul este calm!

E foarte important ca micutul sa simta ca vocea ta e calda, ca il iubesti si ca ii vrei binele, chiar daca a facut o prostie. Pana la urma, dragostea ta pentru el este eterna si neconditionata.
Sunt momente, insa, cand printeasa refuza dialogul. Devine imbufnata, nu mai vrea sa vorbeasca, se inchide in ea. Stie ca a gresit, dar nu vrea sa-si ceara scuze.
Atunci, noi ii dam timp de gandire. Si chiar ii spunem: „bine, cand te simti pregatita sa vorbim despre asta, te asteptam.”.

Si cautam sa organizam un eveniment care sa o intereseze. Pregatim masa, dam drumul la televizor pe desene animate, dansam. In toate astea, sophia ar vrea sa fie implicata, ii plac. Dar este constienta ca, fara acel “imi pare rau!” Legat de spargerea paharului, nu va putea sa participle.

In familiile clasice, copilul este obligat sa-si ceara iertare imediat si, de cele mai multe ori, se lasa cu tipete, cu nervi incordati, cu o batalie intre orgoliul copilului si cel al parintelui. Si, cu cat tensiunea creste, cu atat copilul se incapataneaza sa nu-si ceara iertare. Situatia degenereaza.
In cazul nostru, lucrurile revin la normal fara tensiune, ci cu inteligenta si rabdare. Sophia vine singura si accepta discutia. Interiorizeaza greseala. Iar acel “imi pare rau!” Vine de la sine.
Pentru ca, pana la urma, vrea sa participe la actiuni, la ceea ce fac altii, vrea sa se integreze in societate.

(…)

Citeste mai mult pe taticool.eu!