În jurul vârstei de 7–8 ani, comparația devine aproape reflex. Copilul observă cine are telefon mai nou, cine aleargă mai repede, cine ia calificative mai bune, cine este mai popular. Uneori, observația e neutră. Alteori, e însoțită de frustrare, invidie sau sentiment de inferioritate.
Pentru părinți, aceste afirmații pot deveni obositoare sau chiar alarmante. Însă comparația nu este un defect de caracter. Este un mecanism normal de dezvoltare.
De ce apare această nevoie de comparație?
La această vârstă, copilul intră într-o etapă de consolidare a identității și competenței. Școala devine un spațiu central de evaluare, iar feedbackul nu mai vine exclusiv din familie, ci din grup.
Din perspectivă psihologică, vorbim despre comparație socială – un proces prin care individul își evaluează valoarea raportându-se la ceilalți. Este un mecanism descris în psihologie încă din anii ’50 și rămâne actual: ne definim prin contrast.
Pentru copil, frustrarea nu pornește doar din obiectul în sine („X are mai multe jucării”), ci din interpretarea implicită:
„Dacă el are mai mult, poate valorează mai mult.”
La 7–8 ani, stima de sine este încă fragilă și puternic dependentă de performanță și validare externă.
Ce nu ajută
Minimalizarea.
„Nu contează.”
Pentru copil, contează.
Moralizarea.
„Fii recunoscător.”
Recunoștința nu apare prin presiune.
Comparația inversă.
„Dar tu ești mai bun ca…”
Mesajul rămâne același: valoarea este relativă.
Intervențiile bazate pe negare sau competiție amplifică exact mecanismul pe care încercăm să-l diminuăm.
Ce ajută, concret
1. Separarea faptului de interpretare.
Puteți valida observația fără a valida concluzia:
„Da, el are mai multe lucruri.”
Apoi adăugați o clarificare:
„Asta nu spune nimic despre cât valorează fiecare dintre voi.”
Copilul învață treptat să distingă între diferență și ierarhie.
2. Mutarea focusului de la comparație la progres personal.
În loc de „Cine e mai bun?”, întrebarea devine:
„Tu ești mai bun decât erai luna trecută?”
Această schimbare cultivă orientarea spre dezvoltare, nu spre competiție constantă.
3. Expunerea controlată la frustrare.
Nu este necesar să compensăm fiecare comparație prin achiziții sau explicații elaborate. Frustrarea moderată este parte din maturizare. Important este să fie însoțită de suport emoțional, nu de rușinare.
4. Modelarea discursului despre succes.
Copiii absorb felul în care părinții vorbesc despre alți oameni. Dacă în familie succesul este permanent cuantificat („cine câștigă mai mult”, „cine arată mai bine”), copilul va internaliza aceeași grilă.
5. Consolidarea identității individuale.
Ajută copilul să își descopere competențele și interesele proprii, nu doar să performeze în zonele valorizate social. Un copil care își cunoaște punctele forte este mai puțin vulnerabil la comparații constante.
Când devine problematic?
Comparația devine îngrijorătoare atunci când este rigidă și obsesivă, când copilul își evaluează constant valoarea prin prisma superiorității sau inferiorității și când apar semne clare de scădere a stimei de sine.
Dacă afirmațiile sunt frecvente și însoțite de retragere socială, autoetichetare negativă („eu sunt cel mai prost”), anxietate de performanță sau evitare a activităților, este utilă o explorare mai profundă.
O perspectivă realistă
Comparația nu poate fi eliminată complet. Nici la copii, nici la adulți. Societatea funcționează pe ierarhii vizibile.
Obiectivul nu este să învățăm copilul că „toți sunt egali” într-un sens superficial, ci să îl ajutăm să înțeleagă că valoarea personală nu este o competiție permanentă.
În timp, intervenția constantă, calmă și coerentă transformă comparația dintr-un criteriu de autoevaluare într-un simplu instrument de orientare.
Copilul va continua să observe cine are mai mult și cine este mai bun la ceva. Diferența este că nu va mai traduce automat aceste diferențe în „eu sunt mai puțin”.
