Cum se schimbă atașamentul în adolescență și de ce copilul te respinge tocmai când are cea mai mare nevoie

Adolescența este una dintre cele mai greșit înțelese etape de dezvoltare relațională. Mulți părinți trăiesc această perioadă ca pe o ruptură: copilul devine distant, iritabil, evită contactul emoțional și pare să respingă exact persoanele care i-au fost anterior sursă de siguranță. Paradoxul este că această aparentă îndepărtare nu semnalează pierderea atașamentului, ci reorganizarea lui.

Atașamentul nu dispare, se transformă

Conform teoriei atașamentului formulate de John Bowlby, funcția de bază a atașamentului este reglarea securității emoționale. În copilărie, această funcție este îndeplinită aproape exclusiv de figurile parentale. În adolescență, însă, sistemul de atașament intră într-o fază de reconfigurare: adolescentul începe să-și extindă baza de siguranță către prieteni, grupul de egali și, ulterior, parteneri romantici.

Această schimbare nu înseamnă că părintele devine irelevant. Din contră, părintele rămâne figura de atașament de fond, dar nu mai este figura de atașament de prim-plan.

Citește și Adolescenții și cafeaua: Când e momentul potrivit să spunem „da” cafelei?

De ce apare respingerea părintelui

Respingerea părintelui în adolescență nu este un act de dezafiliere emoțională, ci un mecanism de autonomie. Pentru a deveni o persoană separată psihologic, adolescentul are nevoie să creeze distanță. Această distanță este adesea exprimată prin:

• opoziție,

• minimalizarea nevoii de sprijin,

• iritare la intervențiile parentale,

• retragere emoțională.

Din perspectivă psihologică, respingerea funcționează ca o strategie de reglare a identității, nu ca un semn de lipsă a atașamentului.

De ce nevoia de părinte este, de fapt, mai mare

Deși adolescentul pare mai independent, nivelul de instabilitate emoțională este mai ridicat decât în copilărie. Schimbările neurobiologice, presiunea socială, comparațiile constante și formarea identității cresc vulnerabilitatea internă. În acest context, adolescentul are nevoie de:

• o bază sigură constantă,

• validare emoțională,

• un adult care tolerează ambivalența (apropiere–distanțare).

Problema este că nevoia nu mai este exprimată direct. Ea apare indirect, prin comportamente dificile.

Citește și "Ghidul fetelor" - Cartea care le arată adolescentelor că e normal să se simtă anormale sau Cea mai bună carte pentru adolescente

Ce greșesc frecvent părinții

O interpretare eronată a respingerii conduce adesea la reacții care fragilizează atașamentul:

• retragerea afectivă („dacă nu mă vrea, nu mai insist”),

• control excesiv,

• moralizare și critică,

• personalizarea comportamentului adolescentului.

Aceste reacții transformă distanța necesară dezvoltării într-o distanță relațională reală.

Cum arată un atașament sănătos în adolescență

Un atașament securizant în adolescență nu înseamnă apropiere constantă, ci disponibilitate predictibilă. Părintele nu invadează, dar nici nu dispare. Mesajul implicit transmis este: „Nu te forțez să fii aproape, dar sunt aici”.

Adolescentul care știe că poate reveni fără a fi judecat va reveni.

Respingerea părintelui în adolescență nu este un eșec relațional, ci un pas necesar în dezvoltarea autonomiei. Atașamentul nu se rupe, ci se recalibrează. Părinții care reușesc să rămână disponibili emoțional fără a controla excesiv oferă adolescentului exact ce are nevoie: libertatea de a se îndepărta, știind că are unde să se întoarcă.