Unii copii intră într-un grup nou fără să se gândească prea mult, ridică mâna la școală chiar dacă nu sunt siguri de răspuns și încearcă o activitate nouă fără prea multe ezitări. Alții au nevoie de timp, se retrag atunci când nu cunosc pe nimeni, se tem să greșească sau preferă să nu încerce dacă nu sunt convinși că se vor descurca.
Primul impuls al părintelui este adesea să încurajeze: „Hai, curaj!”, „Nu ai de ce să te temi” sau „Uite, ceilalți copii pot”. Numai că un copil nu devine mai curajos pentru că îi explicăm că frica lui nu este justificată și nici dacă îl împingem într-o situație înainte să fie pregătit.
Mai util este să îi recunoaștem teama, fără să transformăm evitarea în singura soluție. Copilul are nevoie de un adult care să îi transmită, în același timp, două lucruri: „Văd că îți este greu” și „Cred că poți face un pas”.
Curajul nu presupune absența fricii. De multe ori, se construiește tocmai din experiențele în care copilului i-a fost teamă și a descoperit că poate merge mai departe.
1. „Știu că îți este greu. Cu ce pas mic ai putea începe?”
Fraza aceasta nu neagă emoția copilului, dar nici nu îl învață că singura modalitate de a scăpa de disconfort este să evite ceea ce îl sperie.
Să presupunem că ajunge la o petrecere unde nu cunoaște aproape pe nimeni și refuză să intre în grup. În loc de „Nu mai fi timid, du-te și joacă-te” sau, la polul opus, „Bine, stai cu mine toată petrecerea”, părintele îl poate ajuta să găsească un pas suficient de mic încât să îl poată face. Poate intra împreună cu el în cameră, îl poate încuraja să salute un copil pe care îl cunoaște sau îi poate da câteva minute să observe jocul înainte să se alăture.
Este aceeași logică folosită și în intervențiile psihologice pentru anxietate: apropierea treptată de situațiile care provoacă teamă îl ajută pe copil să descopere că le poate tolera, în timp ce evitarea repetată poate menține frica.
Un copil mai prudent nu are nevoie să fie transformat într-un copil care se aruncă fără ezitare în orice situație. Timiditatea nu este un defect care trebuie „reparat”, iar temperamentul copilului trebuie respectat. Scopul este mai degrabă să îl ajutăm să capete suficientă încredere încât teama să nu ajungă să decidă în locul lui ce poate și ce nu poate face.
Uneori, ceea ce interpretăm drept lipsă de curaj nici măcar nu apare în toate situațiile. Există copii care se agață de părinte atunci când acesta este prezent, dar care se adaptează foarte bine la grup atunci când părintele nu se află lângă ei. Și acesta este un motiv în plus să nu transformăm repede comportamentul copilului într-o etichetă despre cine este el.
2. „Nu trebuie să fii sigur că vei reuși. Trebuie doar să încerci”
Uneori copilul nu se teme atât de situația în sine, cât de posibilitatea de a nu se descurca.
Nu ridică mâna pentru că s-ar putea ca răspunsul să fie greșit. Nu încearcă să meargă pe bicicletă pentru că ar putea să cadă. Nu intră într-un joc pentru că nu știe dacă ceilalți îl vor primi. În toate aceste situații, copilul poate aștepta să se simtă suficient de sigur înainte să încerce, iar acel moment s-ar putea să nu vină.
De aceea, poate fi mai util să mutăm accentul de la reușită la încercare. Nu trebuie să știe dinainte că va reuși și nici părintele nu trebuie să îl convingă că totul va ieși bine. Poate încerca, poate greși, se poate opri și poate încerca din nou.
Chiar și bine-cunoscutul „Știu că poți!” poate pune, fără să vrem, accentul tot pe rezultat. Mesajul „Nu trebuie să fii sigur că vei reuși” îi lasă copilului și posibilitatea eșecului, fără ca acesta să devină un motiv suficient pentru a nu încerca deloc.
Încrederea în sine nu apare întotdeauna înaintea unei experiențe dificile. De multe ori apare după ce copilul a făcut acel lucru și a descoperit că s-a descurcat, că a putut tolera disconfortul sau pur și simplu că un rezultat imperfect nu a fost atât de greu de suportat pe cât își imaginase.
3. „Ți-a fost teamă și ai făcut-o oricum. Asta înseamnă curaj”
Poate una dintre cele mai importante intervenții ale părintelui vine după ce copilul a încercat.
Suntem tentați să spunem „Vezi? N-a fost nimic!”, „Ți-am spus eu că nu ai de ce să te temi” sau „Ai văzut că a fost ușor?”. Intenția este să îl liniștim pentru data viitoare, însă, din perspectiva copilului, situația poate să nu fi fost deloc ușoară. El chiar a simțit teamă.
Dacă minimalizăm experiența, riscăm să trecem cu vederea tocmai lucrul pe care vrem să îl încurajăm: faptul că a făcut ceva dificil în ciuda emoției pe care o simțea.
Un copil care intră singur la primul antrenament, deși îi tremură vocea, nu trebuie să iasă de acolo complet relaxat pentru ca experiența să fie o reușită. Copilul care răspunde în fața clasei poate continua să aibă emoții, iar cel care intră într-un grup nou poate continua să se simtă stânjenit.
Când părintele îi spune „Ți-a fost teamă și ai făcut-o oricum”, îi oferă o interpretare diferită a experienței. Frica nu mai este dovada că „nu poate”, ci devine o emoție pe care a putut să o ducă cu el în timp ce făcea ceva dificil.
Iar astfel de experiențe îi oferă copilului ceva ce nicio încurajare spusă din exterior nu poate înlocui complet: propriile dovezi că se poate descurca.
Asta nu înseamnă că orice copil care evită anumite situații trebuie împins să le confrunte. Există copii mai rezervați, mai prudenți sau care au nevoie de mai mult timp pentru a se adapta, iar acestea pot fi diferențe firești de temperament. Dacă însă frica începe să îi limiteze viața, iar copilul evită constant școala, activitățile, interacțiunile cu alți copii sau alte situații obișnuite pentru vârsta lui, merită discutat cu medicul sau cu un psiholog.
În restul situațiilor de zi cu zi, obiectivul nu este să creștem un copil căruia nu îi este niciodată frică, ci unul care învață, pas cu pas, că frica nu trebuie să dispară înainte ca el să poată merge mai departe.
