Un copil care nu ascultă, care se înfurie atunci când i se spune „nu” sau care pare să țină mai mult cont de părerea prietenilor decât de cea a părinților nu are neapărat nevoie de reguli mai stricte. Uneori, înainte de a încerca să schimbăm comportamentul, merită să ne uităm la relația din spatele lui. Este una dintre ideile centrale ale perspectivei asupra parentingului dezvoltate de medicul și autorul Gabor Maté împreună cu psihologul Gordon Neufeld.
În cartea Hold On to Your Kids, publicată în România sub titlul Ține-ți copiii aproape, cei doi autori susțin că influența părinților nu ar trebui să se bazeze în primul rând pe control, pedepse sau recompense, ci pe legătura emoțională pe care o construiesc cu propriii copii. Din această perspectivă, un copil care se simte în siguranță în relația cu adultul este mai disponibil să îi accepte îndrumarea, iar disciplina devine mai eficientă atunci când nu amenință apropierea dintre ei.
Pornind de la ideile cărții, am sintetizat șapte principii care pot ajuta părinții să privească diferit comportamentele dificile ale copiilor. Nu este vorba despre o listă oficială formulată de Gabor Maté și nici despre reguli universale, ci despre o interpretare practică a principalelor teme dezvoltate de cei doi autori.
1. Relația cu copilul este mai importantă decât obținerea ascultării imediate
Atunci când un copil refuză să facă ceea ce i se cere, reacția instinctivă a adultului poate fi să insiste, să ridice tonul sau să impună o consecință. În abordarea lui Neufeld și Maté, întrebarea esențială nu este doar cum îl determinăm pe copil să coopereze, ci și ce se întâmplă în relația dintre copil și părinte în acel moment.
Autorii consideră că atașamentul îi oferă adultului o formă de autoritate relațională. Copilul este mai dispus să urmeze îndrumarea unei persoane de care se simte apropiat și în care are încredere, fără ca aceasta să fie nevoită să transforme fiecare solicitare într-o confruntare.
Această perspectivă are legătură cu teoria atașamentului și felul în care relațiile timpurii influențează dezvoltarea copilului. Atașamentul sigur nu presupune absența conflictelor, ci existența unei relații în care copilul poate găsi protecție și sprijin.
În practică, asta poate însemna ca părintele să caute mai întâi contactul cu copilul, înainte de a-i cere să întrerupă o activitate. De exemplu, dacă cel mic este absorbit de joacă, apropierea fizică, interesul pentru ceea ce face și o explicație calmă pot pregăti mai bine tranziția decât o comandă repetată de la distanță.
Acest principiu nu înseamnă că un copil va coopera întotdeauna dacă părintele este suficient de cald. Înseamnă că relația nu ar trebui sacrificată pentru a obține ascultarea cu orice preț.
2. Copiii au nevoie să simtă că aparțin familiei, nu că trebuie să câștige iubirea părinților
Un alt aspect important al abordării este nevoia copilului de a se simți acceptat și conectat cu adulții de care depinde. Neufeld și Maté atrag atenția asupra riscului de a folosi apropierea emoțională ca instrument de control, mai ales atunci când părinții transmit, direct sau indirect, că afecțiunea lor depinde de comportamentul copilului.
Un copil poate înțelege din reacțiile adulților că este mai ușor de iubit atunci când este cuminte, ascultător sau are rezultate bune. Deși părintele poate urmări doar corectarea unui comportament, mesajul emoțional perceput de copil poate fi diferit.
De aceea, este important ca limitele să fie formulate fără amenințări privind relația. Un părinte poate spune că nu acceptă lovitul, jignirile sau distrugerea obiectelor, fără să sugereze că iubirea sa dispare atunci când copilul greșește.
Uneori, siguranța emoțională se construiește și prin mesajele simple, repetate în viața de zi cu zi. Expresii precum „Ești în siguranță” sau „Ești foarte iubit” se regăsesc și în cinci propoziții de bază în relația cu copilul, un material despre importanța iubirii care nu depinde de comportament.
Acceptarea copilului nu înseamnă aprobarea tuturor comportamentelor sale. Cele două pot exista simultan: părintele poate rămâne disponibil emoțional și, în același timp, poate interveni ferm pentru a opri un comportament nepotrivit.
3. Comportamentul dificil poate ascunde o nevoie pe care copilul nu știe să o exprime
Un copil care devine agresiv, se opune constant sau izbucnește în plâns poate avea dificultăți în a gestiona frustrarea, oboseala, anxietatea ori alte emoții intense. În loc să privească exclusiv manifestarea exterioară, abordarea relațională propune ca adultul să fie atent și la ceea ce ar putea contribui la apariția ei.
Asta nu înseamnă că fiecare comportament dificil ascunde o traumă sau o problemă profundă. Uneori, explicația este mult mai simplă: copilul este obosit, îi este foame, nu vrea să întrerupă o activitate plăcută sau încă nu are abilitățile necesare pentru a gestiona o situație.
Totuși, dacă părintele se concentrează doar pe oprirea comportamentului, poate rata ocazia de a înțelege ce anume îl face dificil pentru copil.
De exemplu, atunci când un copil are o criză de furie după școală, o întrebare despre cum i-a fost ziua și câteva minute de apropiere pot oferi informații pe care o mustrare nu le-ar aduce. Limitele rămân necesare, dar ele pot fi însoțite de curiozitate și de disponibilitatea de a asculta.
4. Disciplina nu ar trebui să rupă legătura dintre părinte și copil
În Ține-ți copiii aproape, Neufeld și Maté critică metodele disciplinare care folosesc separarea emoțională sau retragerea afecțiunii drept mijloace de obținere a conformării.
Din perspectiva lor, disciplina ar trebui să protejeze relația, nu să transforme apropierea de părinte într-o recompensă care poate fi retrasă.
Acest principiu poate fi aplicat prin stabilirea unor limite clare, fără umilire, amenințări sau respingere. Dacă un copil lovește, adultul trebuie să oprească gestul și să protejeze persoanele implicate, dar poate face acest lucru fără să îi transmită că este un copil rău sau că nu mai merită apropierea sa.
După ce situația se liniștește, părintele poate reveni asupra comportamentului, explicând ce nu a fost în regulă și ajutând copilul să identifice alternative.
În practică, această abordare presupune și să facem diferența între pedeapsă și consecință. Materialul despre diferența dintre pedeapsă și consecință, cu exemple concrete pe vârste explică modul în care părinții pot interveni atunci când copilul încalcă o regulă, fără să transforme fiecare greșeală într-o confruntare.
Este important de precizat că această perspectivă nu exclude consecințele firești și logice ale comportamentelor și nici nevoia unor reguli consecvente. Accentul cade pe felul în care acestea sunt aplicate și pe evitarea transformării relației într-un instrument de pedeapsă.
5. Prietenii sunt importanți, dar nu ar trebui să devină singura sursă de orientare a copilului
Una dintre temele centrale ale cărții este ceea ce autorii numesc peer orientation, adică orientarea copilului către grupul de egali ca principală sursă de valori, modele de comportament și validare.
Neufeld și Maté consideră problematică situația în care aprobarea prietenilor ajunge să conteze atât de mult încât copilul își pierde disponibilitatea de a primi îndrumare de la adulții responsabili de el.
Această idee nu trebuie interpretată ca un argument împotriva prieteniilor. Relațiile cu alți copii sunt importante pentru dezvoltarea socială, pentru învățarea cooperării și pentru construirea autonomiei, iar influența grupului crește firesc în adolescență.
Mesajul practic pentru părinți este să nu abandoneze relația cu copilul pe măsură ce acesta devine mai independent. Interesul pentru prietenii lui, conversațiile fără judecată și timpul petrecut împreună pot menține o legătură în care copilul continuă să găsească sprijin, chiar și atunci când lumea sa socială se extinde.
6. Conectarea nu trebuie lăsată doar pentru momentele în care apar probleme
În abordarea lui Neufeld, părintele are un rol activ în menținerea legăturii cu copilul. Autorul folosește conceptul de collecting our children, prin care descrie gesturile cotidiene de apropiere și reconectare, mai ales după perioadele în care copilul a fost separat de familie.
Aceste momente nu trebuie să fie complicate sau organizate ca activități speciale. Un salut cald după școală, câteva minute de atenție fără telefon, o conversație înainte de culcare sau un ritual pe care părintele și copilul îl împărtășesc pot deveni ocazii de consolidare a relației.
Această idee este apropiată de parentingul bazat pe conexiune, ca alternativă la pedepse și recompense, care pune accent pe timpul petrecut împreună, ascultarea emoțiilor și stabilirea limitelor fără amenințări.
De exemplu, în loc să înceapă imediat cu întrebări despre teme, note sau responsabilități, părintele poate acorda câteva minute reconectării. Pentru un copil care a petrecut multe ore într-un mediu solicitant, această tranziție poate fi mai ușoară decât trecerea directă la noi cerințe.
Nu durata fiecărui moment este neapărat cea mai importantă, ci disponibilitatea reală a adultului și continuitatea relației. În același timp, apropierea nu trebuie transformată într-o obligație permanentă de a fi prezent sau disponibil în fiecare secundă.
7. Scopul parentingului nu este controlul permanent, ci dezvoltarea autonomiei
La prima vedere, ideea că părinții ar trebui să rămână o influență importantă în viața copiilor poate părea în contradicție cu nevoia acestora de independență. În perspectiva lui Neufeld și Maté, cele două nu se exclud.
Autorii susțin că o relație de atașament sigură îi poate oferi copilului baza emoțională de care are nevoie pentru a explora lumea, pentru a-și dezvolta individualitatea și pentru a deveni treptat autonom.
În practică, părintele nu trebuie să aleagă între apropiere și independență. Îi poate oferi copilului posibilitatea de a lua decizii potrivite vârstei, de a încerca lucruri noi și de a greși, rămânând în același timp o sursă de sprijin și orientare.
Un copil care știe că se poate întoarce la părinte atunci când întâmpină dificultăți nu trebuie să fie protejat de orice frustrare. Dimpotrivă, poate fi încurajat să încerce, să își asume responsabilități și să găsească soluții, având încrederea că relația cu adultul nu depinde de succesul fiecărei încercări.
Ce trebuie înțeles despre abordarea lui Gabor Maté
Ideile prezentate în Ține-ți copiii aproape oferă o perspectivă asupra parentingului în care atașamentul și relația emoțională ocupă un loc central. Ele pot fi utile părinților care își doresc să înțeleagă mai bine comportamentele copiilor și să evite metodele disciplinare bazate pe frică sau respingere.
Totuși, este important să diferențiem principiile generale ale unei relații sigure, susținute de cercetările despre dezvoltarea copilului, de interpretările specifice ale autorilor. În special, ideea că orientarea către grupul de prieteni ar reprezenta una dintre principalele cauze ale dificultăților actuale ale copiilor este o teză a cărții, nu o explicație universal acceptată pentru problemele emoționale sau comportamentale.
Relațiile cu părinții, prietenii, profesorii și alte persoane importante contribuie împreună la dezvoltarea copilului, iar rolul lor se modifică odată cu vârsta.
Dincolo de aceste nuanțe, mesajul practic care poate fi desprins din abordarea lui Neufeld și Maté este că influența unui părinte nu se măsoară doar prin cât de repede îl ascultă copilul, ci și prin încrederea cu care acesta se întoarce la el atunci când are nevoie de ajutor.
A crește un copil nu înseamnă doar să îi corectezi comportamentele, ci și să construiești o relație suficient de sigură încât, pe măsură ce devine independent, să știe că are în continuare unde să găsească sprijin.
