Zilele trecute, copilul meu mi-a povestit că o colegă îl jignește constant. A zis-o cu un amestec de revoltă și oboseală, ca și cum nu mai știa ce să facă. Prima mea reacție de părinte a fost să mă ridic, să intru eu în clasă și să rezolv problema. Dar m-am oprit. Pentru că, oricât de mult mi-aș dori să-l protejez de tot răul din lume, știu că nu pot fi mereu lângă el. Și atunci trebuie să-l învăț să fie el cel care își apără limitele.
I-am spus să vorbească cu învățătoarea. Poate părea o soluție simplă, dar pentru un copil e un exercițiu de curaj. Îl învață că vocea lui contează și că există adulți care îl pot susține. În același timp, îl responsabilizează: nu fuge la mama pentru fiecare nedreptate, ci caută resurse acolo unde se întâmplă problema.
Ca părinte, instinctul e să fii scutul. Dar, paradoxal, dacă sari de fiecare dată în fața lui, îi iei șansa de a descoperi că are propriile arme. Nu armele agresivității, ci pe cele ale dialogului, ale asumării și ale curajului de a spune „până aici”.
Să înveți un copil să se apere singur nu înseamnă să-l abandonezi. Eu sunt aici, îl ascult, îl cred, îi validez emoțiile. Dar îl las să facă primul pas. Și dacă se împiedică, dacă nu reușește, știe că poate veni acasă, unde îl aștept eu. Asta e diferența: el învață să lupte, eu rămân spatele pe care se poate sprijini.
Pentru că, la urma urmei, asta înseamnă să fii părinte: să-ți dorești să-i netezești drumul, dar să-l lași să meargă pe el. Chiar dacă uneori doare să privești de pe margine.
Citește și La școală: Cum ne pregătim copilul să facă față bullying-ului inevitabil
