Nu a spus din prima de ce. A spus doar atât: „Nu mai vreau la sport.”
Când un copil începe să evite un context care înainte era tolerabil sau chiar plăcut, de obicei nu este despre materie. Este despre relație. Despre ce se întâmplă acolo cu el.
După puțină insistență blândă, a venit explicația: „Cei mai mari râd de mine că sunt prea mic.”
În momentul ăla, ca părinte, ai două impulsuri.
Primul: să te duci peste ei.
Al doilea: să spui „nu-i băga în seamă”.
Niciunul nu rezolvă cu adevărat problema, pentru că atunci când un copil e ridiculizat, nu suferă doar pentru cuvintele auzite. Suferă pentru că începe să creadă că e ceva în neregulă cu el.
Primul pas: validarea, nu minimalizarea
E tentant să spui:
„Lasă, nu e mare lucru.”
„Și tata a fost mic.”
„O să crești tu.”
Dar pentru el este mare lucru. E corpul lui. E identitatea lui. E locul lui în grup.
Așa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i spun: „Înțeleg că te doare. Nu e plăcut când cineva râde de tine.”
Atât. Fără explicații. Fără soluții rapide. Doar recunoașterea emoției.
Copiii nu au nevoie să le rezolvăm imediat problema, au nevoie să știe că emoția lor are sens.
Al doilea pas: separarea valorii de eticheta primită
Faptul că este mai mic de înălțime este o realitate.
Faptul că asta îl face „mai puțin” este o interpretare.
Aici intervine stima de sine.
Nu i-am spus doar că „nu contează”. I-am amintit concret cine este el:
că e rapid,
că merge bine cu bicicleta,
că schiază
că are reflexe bune,
că este atent,
că are curajul să spună când ceva îl deranjează.
Stima de sine nu se construiește cu afirmații goale, e construiește cu dovezi.
Citește și Încrederea în sine începe acasă: Cum modelează părinții viitorul copilului
Al treilea pas: nu demonizăm ceilalți copii
I-am explicat că uneori copiii mai mari râd pentru că vor să pară puternici. Uneori pentru că acasă nu se simt suficient de văzuți. Alteori pur și simplu pentru că nu au învățat alt mod de a-și regla frustrarea. Nu pentru a le găsi scuze, ci pentru a-l ajuta să înțeleagă că problema nu pornește din valoarea lui.
Când copilul crede că „râd pentru că sunt defect”, rușinea crește.
Când înțelege că „râd pentru că ei gestionează prost ceva”, rușinea scade.
Al patrulea pas: autonomie, nu salvare
Cel mai greu lucru pentru un părinte este să nu intervină direct. Dar dacă eu mă duc să rezolv totul, mesajul implicit este: „Nu poți singur.” În schimb, am discutat ce ar putea face el:
– să ignore și să plece;
– să răspundă simplu „și?”;
– să caute un coleg cu care se simte în siguranță;
– să vorbească cu profesorul dacă situația persistă.
I-am oferit opțiuni, iar alegerea a fost a lui.
Asta înseamnă să-l ajuți să se ajute singur.
Ce contează pe termen lung
Copiii nu pot fi protejați de orice experiență de respingere. Și nici nu ar trebui.
Dar pot fi echipați.
Diferența dintre un copil care se prăbușește și unul care rezistă nu este lipsa dificultăților. Este mesajul interior pe care îl are despre sine.
Dacă mesajul e: „Sunt mic, deci sunt slab”, se va retrage.
Dacă mesajul devine: „Sunt mic, dar am alte calități și nu toți oamenii definesc cine sunt”, va merge mai departe.
Și poate cel mai important lucru: i-am spus clar că, indiferent ce spun ceilalți, locul lui acasă nu e negociabil.
Pentru că stima de sine se hrănește din două surse: competență și apartenență.
La sport își va construi competența. Acasă trebuie să simtă apartenența.
Iar de acolo începe reziliența.
