Există momente în care societatea pare să se adune spontan într-un cor perfect sincronizat. Nu pentru a apăra un copil, nu pentru a corecta o nedreptate, ci pentru a sancționa simbolic o femeie care a încălcat o regulă nescrisă.
Nu fapta în sine a stârnit furia. Ci cine este ea și ce roluri a îndrăznit să încalce simultan.
În câteva ore, spațiul public s-a umplut de verdicte. „E mamă.” „Are trei copii.” „E specialist în parenting.” „Nu e un model.” „Cum să faci așa ceva când ești mamă?” Observația interesantă nu este severitatea reacțiilor, ci direcția lor: toate converg spre ideea că maternitatea anulează dreptul la viață privată, la sexualitate și la greșeală.
Mama, ca funcție publică non-stop
În imaginarul colectiv românesc, mama nu este o persoană. Este o funcție. Una permanentă, fără pauză, fără contradicții, fără zone gri. Din momentul în care ai copii, orice comportament devine automat „educativ” sau „toxicitate pură”. Nu pentru copiii tăi, ci pentru întreaga societate.
Aceasta este marea confuzie: ideea că simpla existență a unei mame în spațiul public o transformă într-un manual ambulant de moralitate. Nu mai ai voie să fii contradictorie. Nu mai ai voie să fii impulsivă. Nu mai ai voie să faci alegeri discutabile. Pentru că undeva, într-o logică vagă și greșită, „copiii se uită”.
Realitatea este că copiii nu se uită la părinți ca la sfinți, ci ca la oameni. Iar părinții care se prefac infailibili cresc copii care vor învăța rușinea, nu responsabilitatea.
Specialistul în parenting și mitul perfecțiunii
Un alt strat de indignare vine din eticheta de „specialist în parenting”. Aici apare o așteptare aproape religioasă: dacă vorbești despre creșterea copiilor, trebuie să trăiești într-o formă de puritate morală continuă. Ca și cum expertiza profesională ar presupune anularea vieții personale.
Aceasta este o eroare fundamentală. A lucra cu părinți sau a vorbi despre educație nu înseamnă a deveni un avatar al perfecțiunii. Din contră, cei mai buni specialiști sunt cei care înțeleg complexitatea, ambivalența și limitele umane, nu cei care mimează un ideal steril.
A confunda competența cu impecabilitatea este o formă de gândire infantilă, dar foarte răspândită. Ne place să avem modele perfecte pentru că ne scutesc de efortul gândirii critice.
Unde sunt bărbații în această ecuație?
Un detaliu care merită observat: furia colectivă se concentrează aproape exclusiv pe femeie. Statutul ei de mamă este invocat obsesiv, ca și cum acesta ar anula orice altă dimensiune a existenței sale. În schimb, statutul de soț implicat rămâne, în mare parte, un detaliu secundar, menționat rar și fără aceeași încărcătură morală.
Este un reflex vechi. Maternitatea și este tratată ca o identitate totală, care absoarbe și redefinește orice comportament al femeii. Statutul de soț, în schimb, este perceput ca un rol contextual, aproape detașabil de persoană. Mama trebuie să fie morală. Soțul… circumstanțial.
Această asimetrie nu vorbește despre indivizii implicați, ci despre o cultură care judecă diferit aceleași fapte, în funcție de cine le comite. Iar standardele duble rămân una dintre cele mai persistente forme de ipocrizie socială.
Ce învață copiii, de fapt, din reacțiile noastre
Ironia supremă este că mulți dintre cei care condamnă vehement invocă „binele copiilor”. Dar copiii nu sunt afectați de existența unei vieți private adulte. Sunt afectați de rușine, stigmatizare și de mesajul că valoarea unei persoane depinde de conformarea la un standard imposibil.
Ce învață un copil când vede o femeie demolată public pentru că este mamă și a ieșit din linie? Că greșeala nu se repară, se pedepsește. Că sexualitatea este incompatibilă cu maternitatea. Că femeile trebuie să fie ori mame, ori persoane, dar nu ambele.
Aceasta este lecția reală. Nu fapta, ci reacția.
Parentingul real nu se face cu pietre
Specialiștii în parenting nu ar trebui să cultive iluzii despre părinți perfecți, ci să apere realitatea: părinții sunt oameni. Cu dorințe, impulsuri, contradicții și alegeri discutabile. O astfel de faptă, petrecută într-un context privat, nu anulează ceea ce o mamă face bine pentru copiii ei zi de zi. Grija constantă, prezența emoțională, limitele puse cu răbdare, nopțile nedormite, disponibilitatea de a fi acolo când contează — toate acestea nu dispar pentru că un adult a luat o decizie discutabilă.
A reduce un părinte la un singur moment și a-l transforma într-un verdict moral definitiv este o formă de gândire simplistă și periculoasă. Parentingul nu este o probă de puritate, ci un proces lung, imperfect, construit din sute de gesturi mici, repetate, nu dintr-un episod izolat.
Poate că adevărata întrebare nu este „ce model oferă o mamă care greșește”, ci ce model oferă o societate care linșează. Pentru că, la final, copiii nu cresc din ceea ce fac părinții într-un moment privat, ci din climatul emoțional și moral în care sunt crescuți.
Iar un climat bazat pe rușine, ipocrizie și dublu standard nu a ajutat niciodată vreun copil să devină un adult sănătos.
