Cazul Sabrinei Voinea a adus din nou în atenție un subiect esențial pentru orice părinte: cum arată, de fapt, “antrenamentul dur” și unde începe abuzul. Filmările în care o fetiță de 8–9 ani plânge, spune “Nu mai pot” și își evită instinctiv mama de teamă să nu fie lovită arată un lucru clar: copilul nu mai este într-un proces de formare, ci într-un proces de supraviețuire.
Înțelegerea psihologică a acestor situații este esențială pentru că mulți părinți încă le confundă cu disciplina sau cu “modelarea unui caracter puternic”.
1. Copilul nu învață sub presiune agresivă
Un copil mic nu are mecanismele nervoase necesare pentru a face față stresului intens. Când vocea se ridică, când apare amenințarea — chiar și doar prin ton sau apropiere — corpul intră în modul de alarmă: frică, ținerea respirației, musculatură încordată.
În acest stadiu:
• coordonarea scade,
• atenția se blochează,
• greșelile cresc,
• durerea fizică se amplifică.
Nu se mai poate învăța nimic nou. Doar se evită pedeapsa.
Citește și 8 fraze care te vor ajuta să-ți motivezi copilul și să-i crești puterea de voință
2. Când părintele devine sursă de teamă, copilul nu mai are unde să se întoarcă
Pentru copii, părintele este locul de siguranță, chiar și atunci când este antrenor. Dacă părintele devine agresiv, confuzia emoțională este enormă: cel care ar trebui să protejeze devine cel de care copilul se teme.
Asta produce:
• anxietate,
• evitarea greșelii cu orice preț,
• nevoia de a-i face pe plac adultului chiar și cu prețul propriei sănătăți,
• scăderea stimei de sine.
Copilul nu înțelege exercițiul, dar înțelege foarte bine mesajul: “Dacă nu sunt perfect, nu sunt în siguranță”.
3. Rușinea nu motivează
“Ești proastă.”
“Continuă fără număr.”
“Du-te dracului.”
Aceste expresii intră direct în identitatea copilului, nu doar în urechile lui. Rușinea este una dintre cele mai dăunătoare forme de control emoțional. Copilul nu devine mai bun — devine mai speriat și mai convins că el este problema.
Pe termen lung, rușinea se transformă în:
• lipsă de încredere,
• autocritică dură,
• teamă de eșec,
• evitarea competițiilor sau a oricărui context în care poate greși.
4. Performanța adevărată nu se construiește cu frică
Mulți adulți încă mai cred că “așa se face performanță”. În realitate, psihologia sportivă modernă arată opusul: stabilitatea emoțională, predictibilitatea și sprijinul sunt factorii care formează sportivi durabili și sănătoși.
Copiii care cresc într-un climat de frică ajung adesea:
• răniți,
• epuizați,
• cu motivație scăzută,
• cu relație complicată cu sportul și cu propriul corp.
Frica dă rezultate pe termen scurt. Pe termen lung, costurile sunt imense.
5. Rolul părintelui: protecție, nu presiune
Indiferent de sport, talent sau obiective, un copil are nevoie de:
• ghidaj,
• explicații,
• oprire când apare durerea,
• încurajare reală,
• corectare calmă,
• relație de siguranță.
Asta înseamnă disciplină. Nu ton ridicat, nu insulte, nu umilire.
Copiii nu înfloresc când le este frică. Nici în sport, nici în școală, nici acasă. Creșterea și performanța apar acolo unde există limite clare, răbdare, structură și respect pentru ritmul copilului.
Cazul Sabrinei Voinea arată vizibil ce se întâmplă atunci când performanța devine mai importantă decât copilul. Iar pentru orice părinte care își dorește un copil puternic, echilibrat și sănătos emoțional, lecția este simplă: puterea nu vine din frică. Vine din siguranță, sprijin și relație.
