În anii ’90, iarna începea cu un sunet. Scârțâitul zăpezii sub bocanci prea mari, trosnetul ușor al gheții sub pași grăbiți, respirația aburindă care se amesteca cu aerul rece. Nu era nevoie să privești pe geam ca să știi că ninsese. O simțeai în liniștea de afară, în felul în care lumea părea să se fi oprit puțin din mersul ei grăbit.
Copiii ieșeau afară fără plan și fără direcție. Mănușile se udau repede, degetele amorțeau, obrajii ardeau de frig, dar nimeni nu se grăbea să intre. Zăpada se lipea de pantaloni, scârțâia sub palme, se topea încet în guler. O pantă devenea derdeluș doar pentru că era acolo, iar o stradă acoperită de alb nu mai era drum, ci teren de joacă. Fiecare coborâre aducea o căzătură, fiecare căzătură o porție de râs și zăpadă în gură.
Supravegherea avea și ea un sunet: un geam deschis, o voce care striga de departe „nu sta prea mult”, apoi tăcere. Copiii se pierdeau prin cartier, prin sat, prin spațiile dintre case, unde zăpada era neatinsă și făcea un zgomot special când o străbăteai pentru prima dată. În acele momente, frigul nu era dușman, ci parte din joc. Îți intra în mâini, în urechi, în respirație, dar te făcea să te simți viu.
Astăzi, zăpada este mai tăcută.
O vedem mai mult decât o atingem. Este curățată repede, fragmentată, limitată la spații sigure. Copiii ies afară bine echipați, cu haine impermeabile, cu mănuși care nu se udă și bocanci care nu mai lasă frigul să intre. Obrajii nu mai ustură la fel, hainele nu mai miros a zăpadă topită și timp petrecut afară.
Citește și Garderoba de zăpadă! Fără fular la gură şi alte câteva reguli
Jocul este mai scurt, mai atent, mai liniștit. Zăpada nu mai scârțâie sub pași pentru că e deja bătătorită. Nu mai ajunge în guler, nu mai intră în ghete, nu mai rămâne lipită de pantaloni până acasă. Experiența este curată, sigură, dar și mai distantă.
Diferența nu este doar una de epocă, ci de contact.
Atunci, iarna se simțea cu tot corpul: frigul care înțepa, umezeala care te făcea să tremuri, mirosul de haine uscate pe calorifer, senzația de căldură care te lovea când intrai în casă și obrajii încă îți ardeau. Acum, iarna se vede, se fotografiază, se consumă în doze mici.
Poate de aceea zăpada de atunci rămâne atât de prezentă în memorie. Nu pentru că ar fi fost mai multă, ci pentru că ne trecea prin piele. Ne făcea să simțim limitele corpului, să ne cunoaștem rezistența, să ne bucurăm de simplul fapt că suntem afară, împreună.
Copilăria nu are nevoie doar de siguranță, ci și de senzații reale. Zăpada nu era importantă pentru ce făceam în ea, ci pentru ce ne făcea să simțim. Iar iernile de atunci ne-au crescut, încet, cu mâinile reci și inimile pline.
Citește și Ghid de joacă în zăpadă: Cât timp pot petrece copiii afară
