Pe 5 iunie, în școli e liniște. Elevii au liber, iar în spațiul public se simte un val scurt de mențiuni despre Ziua Învățătorului. Un titlu pe ici, pe colo. Câteva postări în care se vorbește despre „cei care ne-au format”. Trecător, decorativ, ușor de uitat.
Învățătorii? Trec prin această zi ca prin oricare alta. Nu se schimbă nimic. Nu primesc nimic. Nu li se recunoaște nimic în mod real. Și nici nu se așteaptă la prea mult. Pentru că s-au obișnuit deja cu contrastul dintre ce se spune și ce se face.
Adevărul e simplu: îi lăudăm o zi, apoi îi ignorăm un an.
Învățătorul: între ideal și uzură
E primul reper autoritar, dar blând, din viața școlară a unui copil. Cel care pune bazele alfabetului, gândirii logice, regulilor de comportament, exprimării. E omul care, în anii formativi, dă tonul încrederii în sine. Fără el, nimic nu prinde rădăcini.
Și totuși, învățătorul din România e lăsat să se descurce. Cu clase suprapopulate, cu părinți exigenți și absenți în același timp, cu un sistem birocratic care îl tratează ca pe o piesă de schimb. În loc să fie susținut, e consumat. În loc să fie ascultat, e ignorat. În loc să fie plătit corect, e învățat „să se mulțumească”.
Mulți trag de ei din pasiune. Dar pasiunea nu plătește chiria. Și nici nu vindecă burnout-ul.
Aprecierea nu se scrie, se face
Dacă vrem să le arătăm învățătorilor că îi respectăm, nu e nevoie să scriem postări cu citate frumoase. Trebuie:
-
Să nu mai acceptăm ca ei să aducă rechizite de acasă pentru toată clasa.
-
Să nu le cerem să fie totul pentru toți: educator, psiholog, IT-ist, mediator, paznic și animator, în același timp.
-
Să nu le aruncăm în spate eșecurile sistemului și lipsa de implicare a altora.
-
Să le oferim spațiu real să crească profesional, nu doar cursuri de bifat.
-
Să le arătăm că ceea ce fac contează – nu doar declarativ, ci în deciziile, bugetele și legile care îi privesc.
Respectul nu e despre a spune „bravo”. E despre a-i trata ca pe profesioniști cu valoare și limite. E despre a înțelege că nu pot duce singuri tot ce nu funcționează în jur.
Ce-ar însemna, concret, să ne pese?
Înseamnă ca fiecare actor – minister, școală, comunitate, părinte – să își asume partea lui. Să nu mai lăsăm totul în cârca lor.
Să nu mai întrebăm „ce mai face învățătorul copilului meu?” doar când ne nemulțumește ceva. Să nu mai vorbim despre școală doar în termeni de „performanță” sau „olimpiade”. Să ne uităm mai atent la sănătatea psihică, la condițiile reale în care lucrează acești oameni zi de zi, an de an.
Să ne întrebăm: dacă ne-am pune propriul copil pe mâna cuiva, nu ar trebui să ne pese și cum trăiește acel om?
Ziua Învățătorului nu trebuie să fie o pauză festivă
Ci un moment de reflecție sinceră. Să ne uităm în urmă și să răspundem clar: ce-am făcut, în ultimele 12 luni, pentru ca oamenii care ne educă copiii să o poată face mai bine? Mai liniștiți? Mai demni?
Până nu putem răspunde cu ceva concret, toate cuvintele frumoase sunt praf.
