Într-un colț de câmp sau în inima unui oraș, printre lumini stroboscopice, beat-uri care îți tresar pieptul și libertăți gustate pentru prima oară, se adună adolescenții noștri. Cu brățări colorate la mână, ochi scânteind de nerăbdare și un vis vag de evadare – din rutină, din presiuni, poate chiar din sine. Festivalurile sunt spațiile în care tinerii de 15–19 ani își trăiesc o versiune extinsă a adolescenței: intensă, dezordonată, uneori riscantă, dar profund umană.
Și totuși, când se termină muzica, când noroiul de pe bocanci se usucă și glitterul dispare sub jetul de duș, începe tăcerea. Și aici greșim noi, adulții. Pentru că ne întrebăm obsesiv „ce a făcut copilul meu la festival?”, dar nu ne întrebăm „ce va face copilul meu în lunile de după?”
Festivalul e o explozie. Ce faci tu cu cenușa?
Festivalul e doar vârful icebergului. Ce contează e ceea ce se întâmplă între două ediții. Pentru că acolo, în cotidianul care urmează, se instalează întrebările mari: Cine sunt eu? Cu cine pot vorbi fără să fiu judecat? De ce mă simt singur după ce am fost înconjurat de mii de oameni? De ce parcă nu mai are nimic sens acum că totul s-a terminat?
Dacă nu suntem acolo pentru a asculta, fără morală și fără panică, acești adolescenți caută răspunsurile în altă parte. În izolare. În comportamente compulsive. În relații toxice sau în exces de orice: de scrolling, de băutură, de dorință de validare.
Ne îngrijorăm de pastile. Dar uităm de golul de după.
Da, e firesc să ne temem că vor consuma substanțe, că vor bea, că vor lua decizii periculoase. Dar pe termen lung, cel mai periculos drog e absența unei relații reale cu ei. Una în care ei nu sunt doar „copiii noștri” de care trebuie „să avem grijă”, ci oameni tineri cu care putem construi încredere, umor, vulnerabilitate. Fără ton de profesor. Fără ironii. Fără frică.
Ce-ar fi să nu-l întrebi „Ce-ai făcut la festival?”
Ci să-i spui: „Mi-a fost dor de tine. Aș vrea să-mi povestești cum te-ai simțit.”
Nu-l ironiza dacă îți spune că s-a simțit „în al nouălea cer”. Nu-l corecta dacă zice că n-a dormit trei nopți. Nu face glume despre „zânele din pădure” dacă îți mărturisește că a simțit ceva ce nu știe cum să pună în cuvinte. Ascultă. Nu contrazice.
Pentru că relația cu un adolescent nu se construiește pe frica ta, ci pe curajul tău de a-l însoți, chiar și atunci când nu-ți place drumul. Mai ales atunci.
OK, și concret? Ce poți face ca părinte, în loc de anchetă?
Invită-l la o masă împreună, nu cu întrebări încruntate, ci cu întrebări deschise: „Ce ți-a plăcut cel mai mult?”, „Cu cine ai legat prietenii noi?”, „A fost ceva ce te-a surprins la tine?”
- Lasă-l să-și arate pozele și filmările, chiar dacă nu înțelegi vibe-ul. Spune doar „Uau, ce atmosferă! Mi-ar plăcea să-mi explici un pic ce e cu asta.” Adolescenții vor să fie văzuți, nu scanați.
- Propune o ieșire lejeră, fără scop educativ. Un film, o plimbare, un brunch de duminică. Nu totul trebuie să fie o lecție sau o „conversație serioasă”.
- Întreabă-l cum e revenirea în realitate. „Te simți ciudat că s-a terminat? Ai rămas cu ceva ce nu-ți dă pace?” Asta deschide uși spre subiecte importante: anxietate, presiune, singurătate.
- Fii atent la semnale tăcute. Nu toți adolescenții vorbesc. Dar un copil care se izolează complet după festival, care devine apatic sau iritat constant, poate semnaliza un dezechilibru interior. Nu-l certa. Întreabă-l: „Ai nevoie de mine sau de spațiu? Sunt aici oricum.”
Festivalul e o revelație. Ce faci tu cu revelația?
Cei mai mulți adolescenți nu vor spune niciodată direct: „Mi-a fost bine acolo pentru că am simțit că pot fi eu.” Dar o vor transmite în felul în care se întorc acasă: ușor epuizați, ușor mai vii, ușor altfel. Ce faci cu acest „altfel”?
Îl ignori? Îl pedepsești? Îl bagi sub preș până la anul?
Sau îl folosești ca prilej de apropiere?
Pentru că miza nu e să-l împiedici să meargă la festival. Miza e să-l înveți cum să revină din festival – întreg, clar, cu mai multă încredere în sine decât înainte. Iar asta începe cu tine. Cu felul în care îl privești când revine. Cu răbdarea ta. Cu întrebările tale. Cu tăcerile tale.
Nu te întreba ce a făcut copilul tău la festival.
Întreabă-te ce faci tu cu tăcerea dintre ediții.
