Ne-am obișnuit să privim autismul printr-un singur filtru: dificultăți. Ce nu poate copilul. Ce face „greșit”. Ce nu e „ca restul”.
Dar ce-ar fi să întoarcem lupa?
Ce-ar fi să-i privim nu ca pe niște copii care trebuie reparați, ci ca pe niște oglinzi care ne arată, uneori, cât de superficial e felul în care noi definim normalitatea?
Un copil cu autism îți spune lucruri care dor, dar sunt adevărate. Fără să caute să fie „politicos”. Pentru că nu e programat să mintă ca să-i placă lumii. Unii îl numesc lipsă de filtru. Eu îi zic curaj. Adevăr.
Un copil cu autism poate petrece o oră privind fascinat cum cade lumina pe podea. Și în timp ce tu te agiți, el vede frumusețea. Dincolo de zgomot. Dincolo de graba cu care adulții distrug poezia lucrurilor simple.
Citește și Dragul meu copil autist, iartă-i!
Nu, nu toți copiii cu autism sunt la fel. Nu toți vorbesc. Nu toți iubesc îmbrățișările. Unii par că nu te văd. Dar te simt. Într-un fel care scapă radarului nostru grăbit.
Unii sunt geniali la cifre, alții construiesc lumi din lego sau visează în culori pe care noi nici nu le avem în paletă. Unii doar îți iau mâna și o strâng. Fără cuvinte. Dar, cumva, e mai mult decât orice discurs.
Autismul nu e magie. E muncă. E efort uriaș – al copilului, al părinților, al celor care aleg să rămână în jur. Dar da, e și ceva rar acolo.
Pentru că acești copii nu știu să fie falși. Nu știu să joace teatru social. Nu știu să-și negocieze valorile.
Iar asta, într-o lume care a făcut din aparențe o religie, e o formă de noblețe.
Nu, copiii cu autism nu sunt îngeri. Nu sunt eroi. Nu sunt „speciali” în sensul dulceag cu care ne place să ascundem disconfortul. Sunt speciali pentru că trăiesc sincer. Pentru că lumea lor nu e ușor de pătruns, dar, dacă intri acolo, nu mai vrei să ieși.
Sunt speciali pentru că îți arată cine ești tu cu adevărat, în felul în care te apropii de ei: cu răbdare sau cu grabă. Cu deschidere sau cu etichete. Cu iubire sau cu frică.
Și poate că, înainte să încercăm să-i „integrăm” în lumea noastră, ar fi bine să ne întrebăm: suntem noi pregătiți să intrăm în a lor?
Pentru că poate, doar poate, acolo, în liniștea lor, în sinceritatea lor, în logica lor diferită, e ascuns ceva ce noi, cu toată „normalitatea” noastră, am pierdut de mult.
