Zilele trecute, copilul meu de 5 ani s-a întors din excursia organizată de grădiniță. Mi-a povestit cu entuziasm ce a văzut, dar, printre râsete, s-a strecurat și o nemulțumire clară: „Nu a fost educatoarea mea... Nu am vrut să mă țin de mână cu alta. Vreau doar cu ea.”
A plâns în prima zi și a întrebat de mai multe ori când vine „educatoarea lui adevărată”. Pentru unii, poate părea că e „alintat”. Dar pentru mine e un semnal clar că are un atașament profund. Și că asta nu e o problemă.
Ce înseamnă „alintat”?
Eticheta „alintat” e folosită prea ușor. De multe ori, o aplicăm copiilor care plâng, care au nevoie de prezența unui adult familiar sau care nu reacționează „cum trebuie” în situații de schimbare. Însă, în realitate, alintul presupune răsfăț excesiv, lipsa limitelor clare sau încercarea de a obține beneficii prin comportamente repetate – nu neapărat emoții autentice.
Un copil care plânge pentru că educatoarea preferată nu este prezentă nu e „manipulator”. Este doar un copil care are nevoie de predictibilitate, siguranță și legături afective stabile.
Nu, nu este un atașament anxios
Tendința de a se lipi de o figură cunoscută și de a protesta la schimbări nu înseamnă automat că vorbim despre un atașament anxios. Un copil cu atașament anxios trăiește o nesiguranță constantă în relația cu adultul, nu are încredere că va fi protejat sau că nevoile lui vor fi împlinite.
În cazul de față, comportamentul copilului meu arată încredere în figura de atașament – tocmai de aceea o caută. Se simte în siguranță cu ea, și asta îl face mai sensibil la absența ei. Este un semn al unui atașament sigur, nu o dovadă de insecuritate.
Reacția lui la schimbare este firească, mai ales la această vârstă. Un copil cu un atașament sănătos poate protesta, poate plânge, dar în timp se adaptează, pentru că are în fundal acea bază stabilă care îl ajută să facă față disconfortului.
Atașamentul sănătos nu e un moft
Copiii formează legături profunde cu adulții care le oferă constantă, grijă și afecțiune. La vârste mici, aceste legături sunt baza din care învață lumea. Schimbările bruște – fie că e vorba de un alt educator, un alt grup sau un alt spațiu – pot fi percepute ca amenințări, nu pentru că sunt capricioși, ci pentru că sunt vulnerabili.
A vrea să meargă „doar cu educatoarea lui” nu e un semn de slăbiciune sau de răsfăț, ci o dovadă că relația construită cu ea e una de încredere. E exact ceea ce vrem să cultivăm în primii ani: copii care se simt în siguranță alături de adulți de încredere.
Ce putem face ca părinți?
Nu putem (și nici nu trebuie) să evităm toate schimbările, dar putem:
- Să anticipăm ce urmează și să le explicăm în cuvinte simple.
- Să validăm emoțiile („Îți lipsește educatoarea ta, te înțeleg.”).
- Să nu minimizăm („Hai că nu e mare lucru.”) și nici să grăbim adaptarea („Trebuie să fii mare, gata cu plânsul!”).
- Să fim prezenți, chiar și atunci când nu putem rezolva totul.
În concluzie, etichetele nu ajută. În spatele unui comportament care pare „alintat” poate fi, de fapt, un copil care încearcă să se regleze emoțional într-o lume care îl copleșește. Poate nu e „prea sensibil”. Poate doar simte mai profund. Și are nevoie de mai multă ancorare. Iar datoria noastră nu e să „călim” copiii, ci să-i însoțim cu răbdare, ca să devină ei înșiși mai târziu – siguri, autonomi și empatici.
