În imaginarul colectiv, copilul „cuminte” e cel mai dorit: nu face gălăgie, nu întrerupe discuțiile adulților, își face temele fără proteste, își înghite lacrimile când ceva îl doare. Pentru mulți părinți, e semnul unei educații „reuşite”. Însă psihologia dezvoltării atrage atenția asupra unui detaliu adesea trecut cu vederea: un copil care nu spune „nu”, care nu se revoltă, care pare permanent docil și mulțumit, poate ascunde o tensiune interioară greu de observat.
Când „cumințenia” nu e doar trăsătură de caracter
Copilul mic are nevoie să testeze limite, să exprime emoții intense, să fie zgomotos și să ceară atenție. Aceste manifestări nu sunt defecte, ci pași firești în construirea autonomiei și a identității. Când ele lipsesc constant, pot apărea întrebări: copilul chiar se simte bine sau și-a învățat devreme lecția conformării, de teamă să nu piardă afecțiunea sau să nu provoace supărarea celor din jur?
Psihologii vorbesc despre supra-adaptare: mecanismul prin care copilul se aliniază exagerat la așteptările adulților, ignorându-și propriile nevoi. E o formă de protecție emoțională care, pe termen lung, poate însemna dificultăți în a-și exprima dorințele, anxietate ascunsă sau chiar depresie.
Mesajul nerostit
Copilul „prea cuminte” învață să se facă invizibil. Nu cere, nu deranjează, nu pune probleme. Însă tocmai această lipsă de „deranj” e un strigăt tăcut: „Mi-e teamă să fiu eu însumi.”
În spatele comportamentului pot sta:
-
frica de a nu pierde afecțiunea părinților;
-
experiența unui mediu critic, unde erorile sunt taxate sever;
-
o sensibilitate aparte, care îl face să anticipeze și să evite conflictele;
-
roluri de adultizare timpurie („să nu îi încarc pe ai mei cu problemele mele”).
Citește și Stiluri de parenting în 2025: Între inovație, empatie și control… cu iubire
Consecințe posibile
Pe termen scurt, copilul pare „modelul ideal”. Pe termen lung, însă, acest tipar poate duce la dificultăți în a spune „nu”, tendința de a se sacrifica pentru alții, perfecționism rigid sau tulburări de anxietate. Practic, copilul „cuminte” de astăzi riscă să devină adultul care nu știe să se pună pe sine pe primul plan.
Cum pot reacționa părinții
Nu e vorba să încurajăm haosul sau lipsa de reguli, ci să ne asigurăm că liniștea copilului nu ascunde durere.
-
Observați: copilul are momente de revoltă, de joc liber, de exprimare autentică? Sau pare mereu controlat?
-
Validați emoțiile: un „înțeleg că ești furios” e mai sănătos decât un „nu mai face așa, fii cuminte”.
-
Arătați disponibilitate: copilul trebuie să știe că e iubit și când greșește, și când spune „nu”.
Un copil care tace și se supune permanent nu e doar „bine crescut”. Uneori e un copil care și-a înăbușit nevoile pentru a rămâne acceptat. Iar asta nu e cumințenie, ci un semnal de alarmă pe care adulții trebuie să-l audă.
