E greu de privit un copil mic care își dă palme, se trântește de podea sau își lovește capul de perete. Prima reacție a părinților e adesea una de panică: „Oare are ceva grav?” Dar, înainte de concluzii, e important să înțelegem ce comunică, de fapt, copilul prin acest comportament.
Emoții pe care nu le poate exprima altfel
- Între 1 și 3 ani, copilul nu are încă limbajul și mecanismele de autoreglare dezvoltate. Când trăiește emoții puternice — frustrare, furie, frică, neputință — corpul devine instrumentul prin care le exprimă.
- Lovirea de sine nu e o intenție de „a se răni”, ci un semnal de descărcare emoțională: o încercare primitivă de a face față unei stări interioare greu de suportat.
- Unii copii se mușcă, alții se lovesc sau se trag de păr. Dincolo de formă, mesajul e același: „E prea mult pentru mine.”
Când e o reacție normală și trecătoare
În majoritatea cazurilor, aceste comportamente apar între 1 și 3 ani, exact în perioada în care copilul descoperă autonomia („vreau singur”) și se confruntă cu primele limite impuse de adult.
Reacțiile autoagresive apar:
- după o interdicție („nu ai voie”);
- în crizele de frustrare (tantrumuri);
- în perioade de oboseală sau suprastimulare.
Dacă părintele rămâne calm, oferă siguranță și nu amplifică tensiunea, comportamentul dispare de la sine pe măsură ce copilul învață să-și exprime emoțiile prin cuvinte.
Când e nevoie de mai multă atenție
Dacă lovirea apare frecvent, intens sau în absența unui context evident de frustrare, poate fi un semnal de disconfort emoțional profund sau chiar de dificultăți de dezvoltare.
Merită cerută o evaluare psihologică dacă:
- copilul se lovește zilnic și nu se oprește nici când este consolat;
- comportamentele persistă după vârsta de 3–4 ani;
- sunt asociate cu regres (nu mai vorbește, evită contactul vizual, devine apatic);
- există o istorie recentă de schimbări mari (mutare, despărțire, nașterea unui frate).
Nu e vorba de vinovăție parentală, ci de semnalul unui copil copleșit care are nevoie de ajutor să înțeleagă ce simte.
Ce pot face părinții
- Rămâi calm. Reacțiile dramatice („nu mai face asta!”) cresc tensiunea.
- Oferă siguranță fizică – oprește gestul blând, fără pedepse.
- Reflectă emoția: „Ești foarte supărat. Nu știi cum să spui asta.”
- Arată alternative: „Poți să lovești perna” sau „Hai să respirăm împreună.”
- Fii atent la cauze repetate – oboseală, zgomot, lipsă de atenție.
Copiii mici nu au nevoie de explicații lungi, ci de un adult care traduce emoția în cuvânt și rămâne aproape când ei nu pot.
În loc de concluzie
Comportamentele autoagresive nu sunt „răsfăț” și nici „nebunie”. Sunt forma brută prin care un copil mic își cere ajutorul emoțional. Răspunsul nu e controlul, ci conectarea. În timp, când simte că e înțeles și protejat, copilul nu mai are nevoie să se lovească pentru a fi auzit.
Citește și Copilul se dă cu capul de podea. Ce vrea să ne transmită prin acest comportament?
