„Fiul meu de 7 ani se comportă total diferit când e cu vecinii lui, care sunt mai obraznici. Îi imită și parcă e alt copil. Abia aștept să înceapă vacanța, ca să-și revină" — descrierea asta se regăsește, în variații mici, în conversația multor părinți de copii de vârstă școlară mică. Copilul liniștit acasă devine gălăgios, obraznic sau chiar sfidător imediat ce ajunge într-un grup anume, iar la finalul zilei părintele are senzația că a recuperat un copil complet diferit de cel plecat de dimineață.
De ce se întâmplă, din punct de vedere al dezvoltării
Imitația nu e un defect de caracter, ci unul dintre mecanismele fundamentale prin care copiii învață — teoria învățării sociale, formulată de psihologul Albert Bandura, arată că cea mai mare parte a comportamentului copiilor se formează prin observarea și reproducerea a ceea ce văd la ceilalți, nu prin instrucțiuni verbale primite de la adulți. La 7 ani, imitația nu mai e simplă copiere: copilul începe să înțeleagă ce anume îi aduce acceptare într-un grup anume și își ajustează comportamentul în funcție de context.
Psihologul Rudolf Dreikurs, continuator al școlii adleriene, explică o parte semnificativă a comportamentelor dificile ale copiilor la această vârstă prin nevoia lor de a se simți parte dintr-un grup. Un copil de 7 ani lângă niște prieteni mai gălăgioși sau mai obraznici nu „devine rău" — testează un rol, verifică ce reacții primește și încearcă să găsească un loc în dinamica acelui grup specific. E același mecanism prin care, câțiva ani mai târziu, copiii vor naviga presiunea de grup din adolescență, doar că la 7 ani formele lui sunt mai vizibile și mai puțin filtrate.
De ce nu înseamnă că e „alt copil"
Ceea ce pare o schimbare radicală de personalitate e, de cele mai multe ori, o formă normală de adaptare contextuală — copiii de această vârstă încep să înțeleagă că regulile și așteptările diferă de la un mediu la altul, iar capacitatea de a-și ajusta comportamentul în funcție de context e, în realitate, un semn de dezvoltare socială, nu o pierdere de identitate. Copilul de acasă nu dispare atunci când e alături de prietenii mai obraznici — rămâne în fundal, gata să reapară imediat ce contextul se schimbă, exact așa cum a observat și părintele din exemplul de mai sus, care așteaptă vacanța ca reper al revenirii la normal.
Când merită, totuși, atenție suplimentară
Diferența dintre o adaptare normală de context și un semnal de îngrijorare ține de persistență și de intensitate. Dacă un comportament dur, agresiv sau sfidător apare doar în prezența unui anumit grup și dispare rapid în alte contexte, e vorba, cel mai probabil, de imitație contextuală obișnuită. Dacă, în schimb, comportamentul se extinde treptat și acasă, la școală, sau devine tot mai frecvent și mai greu de oprit chiar și în afara grupului respectiv, merită o discuție cu un psiholog specializat în copii, pentru a înțelege dacă e vorba de altceva — o nevoie de atenție nesatisfăcută, o dificultate de reglare emoțională sau o problemă legată de acel grup anume.
Ce poate face un părinte, concret
Discuția cu copilul funcționează mai bine fără să demonizeze prietenii respectivi — un copil de 7 ani apărat instinctiv de prietenii lui va respinge, de cele mai multe ori, orice critică directă la adresa lor. E mai eficient să numești comportamentul, nu persoana: „Am observat că ești mai gălăgios când ești cu ei. Ce simți în momentele alea?" O astfel de întrebare deschide o discuție, în loc să pună copilul în defensivă.
Are sens, de asemenea, să i se ofere copilului un limbaj concret pentru situațiile în care simte presiunea grupului — o frază simplă, exersată dinainte, de tipul „Eu nu fac asta" sau „Prefer să mă joc altfel", îi dă o opțiune reală atunci când nu vrea să urmeze comportamentul celorlalți, dar nici nu știe cum să refuze fără să iasă din grup.
Timpul petrecut cu copilul, în afara grupului respectiv, în activități în care el se simte confortabil și apreciat pentru cine este, consolidează exact identitatea pe care părintele o vede acasă și pe care o așteaptă înapoi la finalul verii. Vacanța poate reduce, într-adevăr, frecvența interacțiunilor cu grupul respectiv, dar identitatea copilului nu dispare și nu revine de la sine — se construiește constant, în fiecare interacțiune în care se simte văzut pentru cine e, dincolo de contextul social al momentului.
