Când dentistul spune că un copil are nevoie de o extracție dentară, primul gând al părintelui este adesea: „Chiar trebuie scos dintele, nu există nicio altă soluție?”. Este o reacție firească, mai ales când vorbim despre un copil mic. Extracția nu este însă prima opțiune și nici o procedură recomandată fără motiv. Discutăm cu medicul stomatolog Radu Condrea despre situațiile în care un dinte trebuie îndepărtat, ce se întâmplă dacă amânăm intervenția și, mai ales, cum putem pregăti copilul fără să îi transmitem propria noastră teamă...
Când poate fi necesară extracția unui dinte la un copil?
Vreau să menționez de la început că noi, dentiștii, încercăm să păstrăm dintele ori de câte ori acest lucru este posibil și sănătos pentru copil. Dar sunt situații în care un dinte este atât de afectat de carie, încât nu mai poate fi restaurat sau în care infecția de la nivelul lui reprezintă un risc mai mare decât extracția. În alte cazuri, vorbim despre dinți de lapte care nu cad la momentul potrivit și împiedică erupția normală a dintelui permanent. Mai rar, extracțiile pot face parte dintr-un plan ortodontic, când este nevoie de spațiu pentru ca dinții să se alinieze corect.
Important este ca părinții să știe că recomandarea se face în funcție de situația fiecărui copil. Faptul că un dinte este „de lapte” nu înseamnă automat că poate fi scos fără consecințe, la fel cum nici păstrarea lui cu orice preț nu este întotdeauna cea mai bună alegere.
Problemele dentare nu încep însă întotdeauna cu o carie evidentă. Radu Condrea a explicat și cât zahăr poate ajunge la dinții copiilor din sucuri, biscuiți și gustări aparent „nevinovate”.
Dacă oricum dintele de lapte va cădea, de ce nu îl scoatem pur și simplu?
Pentru că un dinte de lapte are un rol mult mai important decât pare. Îl ajută pe copil să mestece, să vorbească și, foarte important, păstrează locul necesar pentru dinții permanenți care urmează să erupă. De-asta, nu scoatem un dinte de lapte doar pentru că „oricum va cădea”. Dacă poate fi tratat și mai are de stat câțiva ani pe arcadă, încercăm să îl păstrăm. O pierdere prea timpurie poate permite dinților vecini să se deplaseze și să ocupe o parte din spațiul destinat dintelui permanent.
În anumite situații, după o extracție precoce, medicul poate recomanda și un menținător de spațiu. Nu este necesar în toate cazurile, dar este unul dintre motivele pentru care momentul extracției trebuie evaluat cu atenție.
O carie foarte mare înseamnă automat extracție?
Nu. Dimensiunea cariei este doar unul dintre lucrurile pe care le evaluăm. Contează cât din dinte mai poate fi salvat, dacă nervul este afectat, dacă există infecție, care este starea rădăcinilor și cât timp mai este până la înlocuirea dintelui de lapte cu cel permanent.
Există dinți care arată destul de afectați, dar care pot fi tratați și păstrați. Există și situații în care distrucția este atât de mare sau infecția atât de extinsă, încât tratamentul nu mai oferă o soluție predictibilă.
Decizia nu ar trebui redusă la „este o carie mare, îl scoatem”. Examinarea clinică și, atunci când este indicată, radiografia ne ajută să vedem ce se întâmplă și în zonele pe care nu le putem observa cu ochiul liber.
Ce se poate întâmpla dacă un dinte care ar trebui extras este lăsat pe loc?
Depinde de motivul pentru care a fost recomandată extracția. Dacă avem un dinte infectat, problema nu dispare doar pentru că durerea s-a oprit. Uneori, durerea se reduce temporar, dar infecția poate să rămână și să reapară. Pot apărea umflături, abcese, durere la masticație sau episoade repetate de disconfort. În plus, trebuie să ținem cont că, în cazul dinților de lapte, în apropierea rădăcinilor se dezvoltă dinții permanenți.
Asta nu înseamnă că fiecare carie va ajunge la o complicație gravă, înseamnă doar că un dinte pentru care medicul a recomandat extracția nu ar trebui ignorat luni întregi doar pentru că, în acel moment, copilul nu mai spune că îl doare.
Extracția este dureroasă pentru copil?
Aceasta este, probabil, întrebarea care îi preocupă cel mai mult pe părinți. Procedura se realizează cu anestezie locală, astfel încât zona să fie amorțită. Copilul poate percepe presiune, mișcare sau senzații pe care nu le-a mai întâlnit, dar obiectivul este ca intervenția să se desfășoare fără durere. Foarte mult contează și modul în care este prezentată experiența. Un copil care intră în cabinet după ce a auzit acasă „o să doară puțin”, „îți face injecție” sau „trebuie să fii curajos” poate deveni speriat înainte să se întâmple ceva.
Uneori, cu cele mai bune intenții, adulții pregătesc copilul pentru propria lor experiență cu dentistul, nu pentru cea pe care urmează să o aibă el. Tocmai despre această teamă și despre felul în care o putem evita am discutat cu Radu Condrea și în materialul „Copilul nu vrea la dentist: cum îl pregătim fără traumă”.
Cum îi spunem copilului că trebuie să îi fie scos un dinte?
Cu sinceritate, dar într-un limbaj potrivit vârstei. Nu trebuie să îi descriem fiecare etapă și nici să folosim cuvinte care îl pot speria inutil. Putem spune că dințișorul este foarte bolnav și că medicul îl va ajuta să plece pentru ca locul să se poată vindeca. În funcție de vârsta copilului, explicația poate fi chiar mai simplă. Ce încercăm să evităm sunt poveștile dramatice și promisiunile absolute. „Nu vei simți absolut nimic” este o promisiune pe care nu o putem controla. Mult mai util este: „Medicul va avea grijă ca zona să fie amorțită și îți va explica ce ai de făcut. Eu voi fi alături de tine.”
Ce facem dacă cel mic începe să plângă înainte de procedură?
În primul rând, nu transformăm plânsul într-un eșec. Un copil poate plânge pentru că îi este teamă, pentru că situația este nouă sau pur și simplu pentru că simte tensiunea adulților din jur. Nu ajută să îi
