Sari la conținut

Cum a ajuns Ana să iubească sportul. 7 paşi urmaţi de noi

Se ştie deja că menţinerea unui organism sănătos este, alături de un psihic sănătos, unul din secretele longevităţii şi a stării de bine. Vedem în jurul nostru tot mai mulţi oameni şi copii obezi, bolnavi, iar acest lucru se datorează şi lipsei de mişcare.

Adulţii duc o viaţă sedentară, urmează traseul casă-birou şi retur, în week-end ies la mall, unde automat bifează oferta culinară a fast-food-urilor, iar copiii nu sunt departe. Între şcoală, after, meditaţii, lecţii de pian, engleză, ateliere de tot felul, sportul îşi face loc greu, uneori deloc. Iarna e frig pentru înot, tenisul e un sport scump, la arte marţiale parcă nu îi surâde şi uite aşa mai bine îl lăsăm la calculator sau TV să se mai relaxeze şi el puţin. Aşa ajunge, pe nesimţite, ca aproape de liceu să aibă un număr de kilograme mult prea mare pentru vârsta lui, să nu aibă rezistenţă fizică deloc şi să se confrunte chiar şi cu probleme de sănătate. Singura soluţie este să îi obşnuim pe copii cu sportul de mici!

Recunosc că eu nu sunt o fire sportivă, tocmai pentru că în familia mea nu a existat un cult al sportului. Noroc că Pisicul consort, sportiv de performanţă în „tinereţe”, a tras de mine şi m-a adus la un nivel cât să nu îl fac de râs. Tot el este şi responsabil cu partea sportivă în ceea ce o priveşte pe Ana şi se ocupă ca ea să facă sport. El a pus-o pe schiuri, a învăţat-o să meargă pe bicicletă, a luat-o cu el la tenis (mai mult de amuzament), insistă să nu lase înotul. Şi bine face. Ana are, la şapte ani şi jumătate, uşurinţă în abordarea oricărui sport. Nu este chiar o nativă în ale sporturilor, că de, şi-o spune şi gena de la mine cuvântul, dar în mod cert nu se plânge când e vorba de efort fizic şi este foarte ambiţioasă în a încerca şi a-i reuşi lucruri noi. Sigur că nimic nu s-a întâmplat peste noapte şi a fost nevoie de o atitudine constantă din partea noastră. M-am gândit să condensez experiența noastră în câteva sfaturi utile.

Oferiţi exemplul personal – Una este să îţi priveşti copilul de pe margine cum merge pe bicicletă, alta este să mergeţi în tandem în parc. Să îl înveţe să schieze un instructor este foarte bine şi recomandat, dar odată ce va învăţa, nimic nu se compară cu aventuratul împreună pe pârtii. Şi nu, niciodată nu este târziu. Eu am învăţat să merg pe bicicletă la 32 de ani, de dragul Anei şi pe schiuri am făcut progrese din acelaşi motiv, pentru că ani de zile am fost blocată în frica de gheaţă, pe care mi-am înfruntat-o ca să o pot acompania pe ea pe pârtii mai dificile.

Nu îi lăsaţi să renunţe din prima – Stă în natura umană să respingem disconfortul şi orice lucru pe care îl înveţi vine cu un disconfort, cel puţin la început. Nu sunt pentru a forţa un copil să facă ceea ce nu îi place, dar nici pentru a-l lăsa să renunţe după prima încercare. O să vă spun eu cum am procedat în două situaţii cu Ana. Avea 3 ani şi jumătate când a început baletul. După prima şedinţă i-a plăcut foarte mult, după a doua, când probabil a dat puţin de greu, mi-a spus că nu îi mai place şi nu mai vrea să meargă. Atunci, eu i-am spus că nu îşi poate da seama atât de repede dacă îi place sau nu, că am plătit deja o lună de zile baletul şi îi propun să meargă acea lună şi abia la finalul lunii să decidem dacă mai continuăm sau nu. Dar că odată decisă că nu mai vrea nu se mai poate suci, o lună vrea, una nu, pentru că în orice sport este nevoie de continuitate. A mers întreaga lună şi la final nici nu s-a mai pus problema de vreun refuz. Acum, după patru ani, eu sunt cea care ar vrea să renunţe la balet în favoarea altui sport, dar ea îşi doreşte foarte tare să continuie. La fel s-a întâmplat şi în cazul schiului. Avea 4 ani când am luat 5 şedinţe individuale cu instructor. Prima zi a fost minunat, a doua zi a fost cu mârâială, a treia zi nu mai voia să meargă, dar în mod violent, cu plânsete, urlete, trântit pe jos. A convins-o tati, nu ştiu cum, să meargă la lecţie, iar când s-a întors îşi făcea papa cu instructorul şi îi spunea că abia aşteaptă ziua următoare pentru a face lecţie. Următoarele două zile au fost super ok şi la final ar mai fi vrut să stăm. Am tras eu concluzia că există un moment critic în care copilul este tentat să renunţe şi este de datoria noastră să îl ajutăm să îl depăşească.

Încurajaţi-l în ceea ce îţi doreşte, chiar dacă vi se pare prea aventuros – Ana este super fan tiroliană, căţărat la panou, sporturi uşor extreme. Le-a practicat de când i-au dat voie cei de la parcurile de aventură, adică pe la vreo trei ani. Deşi iniţial mi-a fost un pic teamă să o las, m-am asigurat că sunt îndeplinite toate condiţiile de siguranţă, am strâns din dinţi şi am zis „Hai!”. Este foarte important pentru el să aibă acordul şi încurajarea voastră.

(...)

Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
 

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!