În România, o mamă singură trăiește adesea între două lumi. Într-una, e lăudată pentru puterea ei – „uite ce bine se descurcă, singură cu copilul”. În cealaltă, e privită cu o curiozitate amestecată cu judecată – „dar tatăl copilului unde e?”. Între aceste extreme, femeia reală dispare, înlocuită de o etichetă: mamă singură.
Puțini se gândesc la ce înseamnă cu adevărat acest statut. Nu e doar despre a-ți crește copilul fără partener, ci despre a duce singură toate deciziile, fricile, facturile și tăcerile. Despre a te ridica în fiecare dimineață, chiar și atunci când nimeni nu te mai întreabă „tu ești bine?”.
Judecata subtilă
România nu e o țară blândă cu femeile care nu se încadrează în tipare. Când ești mamă singură, nu primești doar priviri compătimitoare, ci și suspiciuni: „Oare ce s-a întâmplat?”, „De ce a plecat el?”, „N-a știut să țină familia?”.
Societatea are încă reflexul de a privi femeia prin raportare la prezența unui bărbat. Ca și cum lipsa lui ar însemna automat un eșec.
La grădiniță, mamele singure sunt uneori privite ca „speciale”, la școală sunt întrebată dacă „vine și tatăl la ședință”, iar în conversații banale se insinuează întrebări care nu s-ar pune niciodată unui părinte „în cuplu”. Nu răutatea e mereu problema, ci lipsa de delicatețe. Un fel de orbire socială care ignoră cât de grea e singurătatea logistică – și cât de mare e responsabilitatea.
Citeşte şi Copiii crescuți de mame singure nu sunt „defectați” — sunt dovada că dragostea e suficientă
Între empatie și rușine
Există, desigur, și oameni care înțeleg. Prieteni, profesori, vecini care nu întreabă, ci ajută. Dar de cele mai multe ori, empatia e tăcută. În România, încă se vorbește prea puțin despre părinții singuri – mai ales despre mame – și despre cum îi poți susține fără să-i transformi în cazuri sociale.
O mamă singură nu are nevoie de milă. Are nevoie de recunoaștere. De un sistem care să o ajute să nu aleagă între un salariu decent și timpul petrecut cu copilul. De un program de muncă flexibil, de un loc la creșă, de o comunitate care să nu o izoleze.
Tăcerea din jurul lor
Cea mai grea parte e tăcerea. Nu cea din casă, ci cea din jur. Tăcerea colegilor de la birou când spui că nu ai cu cine lăsa copilul. Tăcerea celor care schimbă subiectul când povestești cât e de greu. Tăcerea instituțiilor care nu știu ce să facă cu tine, pentru că nu te încadrezi în nicio categorie clară.
Într-o lume ideală, o mamă singură ar fi doar „mamă”. În lumea noastră, e „mama care se descurcă”. Dar a te descurca nu e o calitate, e o formă de supraviețuire. Și poate ar fi timpul ca societatea să treacă de la doar a admira mamele singure pentru „puterea lor” şi la a le oferi sprijin concret, fără condescendență.
Demnitate în loc de etichetă
O mamă singură nu cere scuze pentru viața ei. Știe că a ales, sau a fost nevoită, să ducă un drum mai greu, dar nu mai puțin valoros. Iar copilul crescut de o astfel de mamă învață, fără să i se spună, ce înseamnă reziliența, empatia și demnitatea.
Poate că, într-o zi, termenul „mamă singură” nu va mai purta niciun subtext. Va fi doar o realitate de viață, fără rușine, fără etichete, fără explicații. Doar o femeie care își iubește copilul și face tot ce poate — și asta ar trebui să fie suficient.
Citeşte şi Statuie le-aș face părinților singuri!
